Iubiri uitate, iubiri scăpătate

9059654-lg

Odată, l-am recunoscut când am mers împreună cu trenul – şi-aveam aceeaşi destinaţie. Îmi tot venea să-l privesc, ochii lui aveau ceva hipnotic. Vorbea cu pasiune, te ridica în slăvile cerului ca pe un fulg şi te ţinea acolo de parcă te urcaseşi cu propriile puteri. Ne-am despărţit în glumă, ca şi când totul o glumă a fost. Cu toate că apoi, ani de zile, îi simţeam prezenţa de la distanţă. Ca atunci când am ieşit fără niciun motiv din sala de cinema în mijlocul filmului şi l-am zărit pe trotuarul de vizavi.

Altădată, m-am îndrăgostit privindu-l cum îmi stătea în faţă. Era atât de frumos! Şi-atât de deştept. Dar el nu ştia. Ca şi cum ar fi crescut într-o casă cu toţi pereţii din oglinzi sparte. Într-o zi, a dispărut fără urmă. Şi am aflat că din toată minunea care era s-a ales doar praful şi băutura.

Continue reading

Eşti propriul tău stăpân dacă…

Freedom_by_yatou

…Atunci când te enervezi sau te superi, îţi dai seama că e alegerea ta. Nu există “mă enervezi”, nici “din cauza ta…”. Ca dovadă, oamenii reacţionează diferit în situaţii similare. Dacă stările negative reuşesc să fie cel mult un semnal de alarmă că ceva nu e în regulă cu tine, eşti propriul tău stăpân. Pentru că atunci nu le vei da curs, te vei retrage în tine şi vei alege să te linişteşti. Şi lucrurile se vor rezolva cumva de la sine.

…Atunci când eşti bărbat şi îţi apare în faţă o femeie splendidă, nu crezi că ea e responsabilă pentru erecţia ta. Ea e frumoasă oricum, indiferent dacă tu eşti sau nu sensibil la farmecele ei. Faptul că tu ai erecţie arată că energia ta sexuală a fost declanşată, atât. Dacă îţi dai seama că nu trebuie neapărat să o manifeşti faţă de ea, mai ales dacă ea nu vrea, eşti propriul tău stăpân.

Continue reading

Ţi-ar plăcea să ştii să dansezi la bară?

sheila-kelley-s-factor

Pur şi simplu să te bucuri de corpul tău minunat de femeie. Nu să fii dansatoare într-un bar, nici sportivă de performanţă – ci… aşa. Dansul la bară exprimă, la fel ca şi stripteasul, starea de feminintate în accepţiunea ei primară. Cu senzualitatea ei, cu erotismul ei intrinsec.

Fiecare femeie ştie asta în adâncurile sale, dar societatea în care trăim ne-a învăţat că “nu e bine să fim aşa“. “Numai prostituatele îşi exhibă sexualitatea“. O femeie care îndrăzneşte să emane senzualitate în viaţa de zi cu zi zăpăceşte bărbaţii şi le enervează pe celelalte femei… pentru că ele nu ştiu sau nu pot să facă la fel.

Sheilla Kelley – pe care am văzut-o în Gossip Girl în rol de scorpie – e cea care a dat naştere unui întreg curent la Hollywood, de eliberare a femininăţii intrinsece fiecărui trup de femeie. O mulţime de staruri trec pragul studioului ei în care predă arta dansului la bară şi stripteasul, şi mai mult decât atât, o atitudine pe care ea o numeşte “Factorul S”.

Continue reading

Unde se duc iubirile, când se duc?

6aa9f660388ca01e22fd9ef922b9d0ee-d2r5v4v

Părul ei nesupus, explodând în briza zorilor. Balconul, neverosimil înţesat cu fân proaspăt cosit. El, ce o ţine strâns la piept lipită şi goală, cu sânii împingând balustrada.

Încă nu e destulă lumină să conteze dacă cineva trece pe drum. Deja nu mai e destul de întuneric încât să-i ascundă cu totul. Se întorc în odaie, pe cerga miţoasă, răvăşită sub unduiri.

Se întorc osteniţi, fericiţi. Se privesc în tăcere, căutându-şi secrete, sorbindu-şi uimiri. Ea ştie că a doua oară nu va mai fi, ştie şi se preface că uită. El…

Continue reading

Woman Laughing

Îndrăgostită şi fericită la 87 de ani!

Woman Laughing

Am citit povestea de mai jos în Formula As, şi am rămas profund marcată. O doamnă de 87 de ani îşi ia inima-n dinţi şi ne face confidenţe. De ce? O să dau răspunsul ei, cu ghilimele, pentru că e cel mai bun:

“Pentru că vreau să se ştie că se poate trăi frumos până la sfârşit. Pentru că nu mai vreau să văd bătrâni plângându-şi de milă. Pentru că nu mai vreau să se uite lumea la noi ca la nişte mumii, ca la nişte făp­turi expirate. Pentru că vreau să se ştie că viaţa şi dragostea sunt daruri minunate de la Dumne­zeu şi dacă nu ne bucurăm de ele până în ultima zi, în­seamnă că suntem doar nişte amărâte de umbre pe pă­mânt”.

Aşadar aşezaţi-vă comod, luaţi-vă o cană mare cu ceai şi n-ar strica să aveţi şi o batistă pe aproape, pentru final. A! Să nu uit: fotografiile pe care le-am inserat nu o înfăţişează pe doamna, care a vrut totuşi să rămână anonimă, sunt doar pentru atmosferă. Dar sunt sigură că toate acele personaje din poze ar fi onorate să fie confundate cu ea. Să începem, deci:

“Am o vârstă destul de înaintată şi iubesc ca o adolescentă. Da, pot spune că e prima mea iubire ade­vărată. Vă miraţi? Vă indignaţi? Vi se pare ridicol? Toate astea sunt doar nişte prejudecăţi puerile. Eu cred că sufletul nu face niciodată riduri. Dacă ai sufletul viu, poţi să iubeşti oricând, la orice vârstă. Pentru mine, viaţa abia acum începe. În fiecare zi, plutesc parcă pe un curcubeu”. Sunt primele rânduri ale unei lungi scri­sori primite la redacţia noastră. O poveste uluitoare a unei femei misterioase, care nu-şi dezvăluie vârsta şi nici numele, semnând epistola doar cu două iniţiale: M.T. Şi totuşi, în colţul de jos al ultimei pagini, apar câteva cifre minuscule şi uşor deformate, scrise parcă de o mână tremurândă. Un număr de telefon lăsat acolo, ascuns, pesemne după lungi ezitări, cu teama că un ase­menea indiciu i-ar putea dezvălui identitatea. Am su­nat-o şi i-am spus că aş vrea să ne întâlnim, să o cunosc. Că povestea ei este un triumf fabulos, un elogiu minu­nat al bucuriei şi-al dragostei, o lecţie de voinţă şi opti­mism. A tăcut mult timp, am crezut că s-a întrerupt con­vorbirea ori că, pur şi simplu, mi-a închis telefonul. Apoi, brusc, vocea ei a ţâşnit ca un chiot de veselie: “Da, domnule! Haideţi să ne întâlnim. Până la urmă, ce-ar putea să fie rău? O să spuneţi poate că sunt nebu­nă şi cu asta, basta. Eu tot aşa rămân, n-are nimeni cum să-mi ia bucuria pe care o trăiesc”.

Continue reading

Părul lung, antenă pentru gândurile celorlalți

Mi-e greu să mi-o imaginez pe Ileana Cosânzeana, frumuseţea iconică din basme, fără râuri de plete pe umeri. Părul lung este, orice s-ar spune, emblema frumuseţii şi a feminităţii. Şi tocmai am descoperit că nu e numai atât. În vremurile străvechi, în unele triburi se credea că spiritele – atât cele bune, cât și cele rele – intrau în oameni prin păr. Pentru a scăpa de cele rele, nu exista altă modalitate decât tăierea părului. Habar n-au hair stiliștii cu ce energii se joacă, vă amintiţi de Samson şi Dalila?

Dar să depăşim zona legendelor şi să vedem ceva mai aplicat. Pe vremea războiului din Vietnam, americanii puneau mare preţ pe indienii cu abilităţi deosebite de a simţi duşmanul şi intenţiile lui. După ce au scormonit şi adunat un mini-lot de astfel de capabili, i-au tuns, frezat şi înrolat în armata americană unde… surpriză. Nu mai erau buni de nimic. După alte teste şi cercetări au descoperit misterul: Winnetou nu face nici doi bani fără plete. Părul lung acţionează ca un fel de antenă, cu ajutorul căreia se pot capta informaţii din exterior – şi nu numai din exteriorul efectiv, ci şi din cel al unui plan mai subtil. Indianul respectiv nu simţea doar că vine cineva, ci şi ce intenţii are acesta. Îi ghicea gândurile şi îi “scana” străfundurile.

Din moşi strămoşi, femeile au purtat păr lung. Dintre bărbaţi, vrăjitorii şi marii demnitari aveau obiceiul de a purta plete. Din păcate, pe ei nu prea îi ajută genele. Marea majoritate au “patinoar” deasupra frunţii înainte de 50 de ani. Mă întreb dacă şi peruca are aceleaşi proprietăţi, pentru că aşa s-ar explica de ce toată floarea cea vestită din Franţa secolului al XVII-lea o purta. Preotesele din templele Egiptului antic nu aveau voie să se tundă niciodată în viaţa lor iar una dintre cele mai mari ruşini ale unei femei era, până mai acum un secol, să se tundă. Te tundeai numai dacă erai bolnavă sau proscrisă.

În filmul Avatar este o interpretare foarte frumoasă şi interesantă a fenomenului – poate că nici nu e întâmplătoare, cine ştie. Pe minunata planetă Pandora, exista un copac miraculos, Copacul Vieţii, care îţi îndeplinea orice dorinţă, unde puteai să auzi vocile strămoşilor şi unde toate rugile erau ascultate. Pentru a se conecta cu acest copac, locuitorii na’vi, care aveau părul împletit într-o coadă lungă, îşi atingeau vârfurile acestei cozi cu ramurile lui. Tot de vârful cozii făcute din păr se conectau cu animalele fabuloase pe care doreau să le domesticească pentru ca apoi să le călărească sau să zboare cu ele. Iar când au încercat s-o învie pe Grace, tot poporul na’vi s-a strâns în jurul copacului, cu cozile conectate cu rădăcinile lui energetice, pentru a incanta o rugăciune. Grace n-a putut fi salvată, dar imaginea e impresionantă. Şi toată puterea şi minunăţia acelei planete stătea în acel copac – oare de ce se conectau cu el tocmai prin păr? La fel se conectau şi când făceau dragoste – de unde deducem că asta era o activitate în care partea spirituală juca un rol hotărâtor.


Ştirea pe care am citit-o aici aruncă o cu totul altă lumină asupra ideii de intuiţie feminină. Mai departe, un fragment interesant din materialul pe care l-am găsit (mulţumesc pentru traducere lui mucenicul.wordpress.com):

Părul este o extensie a sistemului nervos, ce poate fi corect văzută ca nervi exteriorizați, un tip foarte evoluat  de “senzori” sau “antene”, care transmit mari cantităţi de informaţii, importante pentru trunchiul cerebral, sistemul limbic şi neocortex.

Nu numai că părul oamenilor, inclusiv părul facial la barbati, oferă o cale pentru informaţii ca să ajungă la creier, dar părul emite, de asemenea, energie; energia electromagnetică emisă de către creier în mediul exterior. Acest lucru a fost observat în fotografiile Kirlian atunci când o persoană a fost fotografiată cu părul lung si apoi re-fotografiată cu părul tăiat.

Atunci când părul este tăiat, primirea şi trimiterea informațiilor, de la şi către mediul înconjurător, sunt mult îngreunate. Acest lucru duce la ”amorțire”.

Tăierea părului este un factor care contribuie la necunoaşterea primejdiei înconjurătoare în ecosistemele locale. Este de asemenea un factor care contribuie la insensibilitate în relaţiile de toate tipurile. De asemenea contribuie la frustrarea sexuală.

Totuşi există şi multe fiinţe excepţionale care aleg să se tundă. Călugării budhişti sunt doar nişte exemple, în cazul cărora renunţarea la podoaba capilară este sinonimă cu renunţarea la lume. Rasul părului echivalează cu tăierea accesului la exterior, pentru a-i ajuta să se concentreze mai uşor în interior, unde se află esenţa. În tradiţia indiană, părul strâns simbolizează focalizarea atenţiei şi energiilor într-un singur punct. Se pare că problema e complexă şi plină de aspecte – cum era de aşteptat. În orice caz, părul nu stă degeaba acolo unde se află.

sem_3___to_the_dancers_in_the_rain_by_marion_volant-d5u1ekt

Cât de mult ştii să rămâi tu însăţi într-o relaţie?

Am cunoscut odată o femeie superbă. Blondă, zveltă, rochia albastră simplă şi elegantă îi punea în evidenţă ochii de aceeaşi culoare. Am stat de vorbă vreo două ore despre viaţa ei – aveam de făcut nu ştiu ce material, dar povestea ei n-am putut să o uit. Se îndrăgostise de un bărbat care mai avea pe cineva. Era, cum s-ar spune, “cealaltă” femeie, amanta. Mult dorita şi visata. Sau cel puţin aşa a reuşit să o convingă el. Au trăit împreună fascinantul început, după care fata a simţit că vrea mai mult. Iubita oficială ştia deja de ea. El le dorea pe amândouă probabil, din moment ce – aflase prietena mea cea nouă mult mai târziu – le convingea în fiecare săptămână că se desparte de cealaltă. Zilele treceau. Şi anii. La un moment dat, frumoasa blondă a rămas însărcinată şi a născut o fetiţă. Erau o familie acum. Rolurile între cele două femei se inversaseră. Ea era “soţia” (pun în ghilimele pentru că de fapt el n-a luat-o niciodată de nevastă), cealaltă amanta. Aveau afaceri împreună, o casă, bani – mulţi – la comun. Munceau cot la cot, aveau satisfacţii materiale, dar relaţia era un calvar. Ea nu se simţea deloc iubită şi acceptată. El era din ce în ce mai distant, ajunsese să o critice din orice. Devenise violent şi descurajator. Ea se neglija. Se îngrăşase, abia mai avea chef să se spele, cu atât mai puţin să se împodobească. Se simţea complet pierdută şi fără valoare. Din fericire, fetiţa creştea şi nu era proastă. Sau avea o intuiţie extraordinară, pentru că de la o anumită vârstă a început să-i servească mamei replicile mai ceva ca un oracol. Îi spunea zilnic că e puternică şi frumoasă, şi mai presus de orice, îi spunea că o iubeşte. Privirea încrezătoare a copilului i-a redat femeii stima de sine pierdută. Încetul cu încetul a început să se trezească  de sub “vraja” lui. N-a fost uşor, pentru că pe cât de acerb era în criticile lui, pe atât de disperat devenea când ea făcea chiar şi cel mai mic pas să se îndepărtaze. Şi-a luat copilul şi plecat în lipsa lui (noroc – spunea ea râzând! – că se mai ducea şi pe la cealaltă), şi o vreme nu i-a răspuns la telefon şi nu i-a spus unde se află. Evident, individul era turbat. A avut nevoie de multă tărie să se sustragă fricii – de necunosut, de el – şi să-şi adune puterile pentru o viaţă nouă. A ajutat-o mult şi mama ei. Şi-a început o afacere de la zero. A avut succes. S-a dus la cosmetică şi la sală. Şi-a recăpătat frumuseţea şi formele, sub privirile copilei care o încuraja în fiecare zi. “Îngerul meu” – îi spunea ea. Şi-a revenit. Într-un târziu, când a simţit că e pregătită, s-a întâlnit şi cu el. Bineînţeles, când a văzut-o transformată, a început să lupte să o recâştige. Prea târziu însă. Ea se eliberase de el. Nu mai aveau nimic de împărţit, şi pentru prima oară era fericită că nu fuseseră căsătoriţi. Nu putea să aibă nicio pretenţie, nici măcar asupra copilului care deja avea 10 ani şi nici nu voia să-l vadă.

De ce v-am spus toată povestea asta? Ca exemplu pentru cât de mult pot femeile să uite de ele într-o relaţie. Natura feminină e croită în aşa fel încât scopul vieţii sale este să se împlinească prin iubire. Tot ce face este să-şi caute iubitul şi alesul, unicul şi neasemuitul. Salvatorul şi limanul. Toată viaţa. Unele îl găsesc aşa cum vor, altele dau numai peste umbre ale sale, altele nu află nici picior de el. Oricum ar fi, toate preocupările lor se înscriu acestui ideal mai mult sau mai puţin mărturisit. Natura feminină e croită să arate, să demonstreze. Să-şi expună calităţile, frumuseţea, hainele pentru a fi văzute şi alese. E extrovertită prin definiţie. Însă, la un nivel mai profund, avem cu toate idealuri pentru noi. Trebuie să fim atente şi să ne dăm seama de ele înainte de a ne lua viaţa pe dinainte când ne sfârâie călcâiele după un bărbat. Pentru că din acel moment eixstă riscul să începem să trăim doar pentru el. Cel mai important nu mai este ce vrem noi, ci ce vrea el. Cum să-i venim în întâmpinare, de ce are nevoie pentru a-şi îndeplini scopurile. Natura feminină are sacrificul în vene. Şi dacă nu are şansa să dea peste un bărbat cu idealuri nobile – un specimen rar – s-a zis cu fericirea.

Pentru că el se plictiseşte. Are nevoie să simtă dificultatea şi recompensa de a avea o femeie. Prin asta se justifică el ca om. Dacă nu a luptat pentru un lucru, nu-l consideră trofeu şi nu-i acordă importanţa cuvenită. De aceea bărbaţii care au adunat deja foarte mulţi bani au nevoie apoi de putere. Cu cât e ceva mai greu de dobândit, cu atât vor aduna mai multă stimă de sine când îl vor avea. O femeie care îl serveşte şi îi stă la dispoziţie e necesară, dar nu mai prezintă niciun motiv de deranj. Devine o entitate presupusă. Din moment ce e acolo, nu mai trebuie să ne batem capul cu ea.

Între timp, femeia suferă. Nu înţelege cum, când ea nu-i iese din cuvânt, când i se dăruie în totalitate, îl pierde. El nu-i mai acordă atenţie, darămite preţuire şi importanţă. Care-i problema? Eu cred că aici este o cheie foarte importantă pentru noi, femeile. Dacă natura feminină ar fi fost făcută să o servească pe cea masculină până la capăt, atunci ea n-ar fi suferit atunci când el nu-i mai dă atenţie. Dar faptul că aceasta se întâmplă, arată clar că femeia mai are ceva de făcut. Ea trebuie să evolueze continuu. Să aibă propriile idealuri, propria direcţie. Ceea ce îl face pe bărbat să-şi piardă interesul este faptul că ea devine statică. Nu se transformă în nimic, şi normal că el nu mai are nimic de făcut acolo.

Sigur că lucrurile nu sunt atât de simple. Majoritatea relaţiilor sunt marcate de atracţia puternică sexuală de la început. Cei doi sunt zguduiţi de o furtună hormonală în faţa căreia cu greu poţi să-ţi păstrezi mintea limpede, am mai scris despre ea aici şi aici. Abia după ce se mai linişteşte se vede cu adevărat despre ce era vorba în relaţia respectivă. Şi tot atunci, din punct de vedere hormonal, mai ales bărbatul se îndreaptă către ceva nou. Ne văităm de hormoni, dar tot noi am vrea să-i ţinem for ever.

Am citit undeva o clasificare a relaţiilor foarte interesantă. Există trei tipuri de parteneri: tovarăşul de drum, sufletul-soră şi sufletul pereche. Asta în ideea că viaţa e o cale, o şcoală în care învăţăm diferite experienţe pentru a evolua fiecare ca entitate de sine stătătoare. Tovarăşul de drum apare pentru a-ţi furniza diferite experienţe care te vor ajuta să creşti, dar care nu e menit să rămână lângă tine. Atât timp cât sunteţi împreună învăţaţi amândoi ce aveţi de învăţat, dar la un moment dat lucrurile vor deveni imposibile. Nu face greşeala să te măriţi cu unul din aceştia dacă vrei să nu ai o viaţă de calvar. Din fericire s-a inventat divorţul. Al doilea tip, sufletul-soră are multe calităţi ale sufletului pereche, îţi aduce multă împlinire dar tot nu e perfect. Dacă ai norocul să întâlneşti unul din aceştia vei fi mult mai fericită decât în primul caz. Asta arată şi că ai evoluat suficient cât să meriţi aşa ceva, desigur. Sufletul pereche e mai mult un fel de ideal, foarte greu de găsit în lumea reală. O reflecţie perfectă a bărbatului interior, o poveste feerică cum nu prea există de fapt.

În orice caz, tipul de relaţie în care te afli arată nivelul la care eşti. Dacă te chinui, e clar. Mai ai de învăţat. Viaţa e o şcoală, trebuie să creştem. Femeile se pierd de multe ori în fantezii şi aşteptări care nu fac altceva decât să le piardă timpul. Am avut ocazia să vorbesc cu persoane care nu se mai opreau din repoşuri, cu toate că eu tot încercam să le spun că ele sunt cele care trebuie să facă ceva, şi asta şi după zeci de ani de relaţie! “Da, dar el uite ce-a făcut”… “Da, dar să facă şi el”… – şi vorbele mele treceau ca apa pe lângă gâscă.

N-o să facă. Sau dacă o să o facă, o să treacă mult prea mult timp. Am citit altundeva că, în clipa în care murim, ne rememorăm întreaga viaţă. În acea clipă. Toţi anii, toate experienţele, toate gândurile prin care am trecut au nevoie de o singură clipă pentru a se derula, în momentul în care trecem dincolo. De ce să mai aşteptăm? Mai bine începem de pe acum. Aşa că dragă femeie, ce-ţi doreşti tu? Care sunt visele tale ascunse, ce comori ascunzi în tine adânc? Scoate-le la iveală de dragul tău, şi ai toate şansele să fii fericită. Dacă mai e şi un bărbat care să se bucure de asta, cu atât mai bine. Dacă nu, oricum ce ai de pierdut?

Scriu pentru femei, din punctul de vedere al unei femei. Mă gândeam să încep cu asta dar probabil că nu e necesar. Majoritatea bărbaţilor nu cred că vor trece de prima poveste din text. Sau poate mă înşel :)

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a decis: Dragostea e o boală!!!

Dragostea e o boală. Acum e oficial. Cel mai frumos sentiment a fost inclus în registrul maladiilor al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, potrivit presei ruse. Experţi în sănătate afirmă că dragostea sau, altfel spus F 63, este o tulburare mintală. Ea provoacă dependenţă, la fel ca drogurile, alcoolul sau jocurile de noroc.

Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, simptomele acestei maladii sunt gândurile obsesive despre altă persoană, shimbările bruşte ale dispoziţiei, mila faţă de sine, insomnia, acte negândite, impulsive, dureri de cap şi chiar reacţii alergice.

Cercetătorii de la Facultatea de Medicină a Universităţii Naţionale Autonome din Mexic sunt de părere că dragostea nu poate dura mai mult de patru ani, explicând acest lucru prin cauze fiziologice. Deocamdată, nu există un remediu contra acestei maladii.

 

Cred că totuşi se referă momentele de început, când te îndrăgosteşti şi hormonii te cam scot din “uz”. Dar deşi toată lumea se vaită, în adâncurile inimii nimeni nu vrea să scape de aşa ceva. Psihologii ăştia au luat-o razna, vor să te scoată bolnav din orice. Nu cred că e cineva normal după părerea lor. Oricum, amuzantă ştire…

 

sursa: publika.md

Îndrăgostiţii sunt la fel de credibili ca şi drogaţii?

Ar trebui, când ne îndrăgostim, să ni se dea concediu medical. Nimeni nu e întreg la minte când e îndrăgostit. Cel puţin asta e concluzia la care au ajuns oamenii de ştiinţă care au studiat ce se întâmplă în creierul celor loviţi de săgeata lui Cupidon. Helen Fisher, o cercetătoare din America, autoarea unei cărţi sugestive : “De ce iubim”, împreună cu echipa sa, a descoperit care este configuraţia hormonală din creierul îndrăgostiţilor.

„Cand ne indragostim de cineva, spune ea, se activeaza aceleasi arii cerebrale ca atunci cand urmeaza sa primim o rasplata care ne va genera placere, fie ca este vorba de o mancare gustoasa, de ciocolata sau de droguri. Pentru mine a devenit evident ca iubirea romantica este un imbold, tot atat de puternic precum senzatia de foame sau sete. Oamenii traiesc pentru dragoste, ucid din dragoste, mor pentru dragoste”.

“Totul se declanseaza in regiunea din creier numita zona ventrala tegmentala, de unde celulele pigmentate, care contin dopamina, trimit mesaje unei alte parti a creierului, nucleul caudat. Este vorba de motivatie; persoana de care ne indragostim reprezinta un scop in sine – simtim atunci ca ea este cea mai buna fiinta din lume si ca viata noastra va fi perfecta doar daca vom fi mereu impreuna. Astfel, ajungem sa devenim dependenti de persoana respectiva, asa cum consumatorii de droguri ajung sa nu mai poata trai fara drog. Ca si la acestia, lipsa partenerului ii aduce pe indragostiti intr-o stare similara sevrajului – episoade de agitatie extrema, alternand cu perioade de depresie profunda”, spune Art Aron, un alt membru al echipei de cercetători.

Sper din toată inima că îndrăgosteala nu e chiar atât de nocivă cum sunt celelalte dependenţe despre care vorbesc aceştia. Sunt de acord că orice stare poate fi descrisă în termeni de hormoni, dar dacă ar fi numai asta, am putea să spunem şi că oamenii sunt numai corpuri. Misterul vieţii ne scapă încă. Şi chiar dacă atunci când suntem îndrăgostiţi parcă o luăm razna, există “ceva” important şi puternic care susţine, dintr-un plan misterios, fenomenul exprimat fizic prin hormoni. Dacă dependenţa de droguri te poate distruge, “dependenţa” de fiinţa iubită o fi la fel? Faptul că “trăieşti pentru ea” poate îmbrăca multe forme. De la “te omor dacă nu mă iubeşti”, până la “sunt fericit pentru că exişti, orice ai face” – o întreagă panoplie de nuanţe, în conformitate cu nivelul de conştiinţă al îndrăgostitului.

Dar cu faptul că eşti “cu capul în nori” când eşti îndrăgostit, sunt de acord – şi iată şi dovada  ştiinţifică. Ce să faci să nu mai fie aşa? Dar de ce să nu mai fie? Ce să faci ca să dureze la nesfârşit? Asta da dependenţă. Important este ce rămâne după ce hormonii se potolesc – căci nimeni nu rezistă la nesfârşit în acest carusel. Abia atunci începe ceea ce se numeşte “iubirea activă”, o altă activitate “to die for”. Un alt studiu al acelorasi oameni de ştiinţă a vrut să arate ce părţi ale creierului se activează în cazul celor care sunt împreună de cel puţin zece ani. Surpriză: aceleaşi zone ca şi la început! Probabil că furtuna hormonală se mai linişteşte, dar schema rămâne aceeaşi. Ce bine că ştim să definim iubirea în “limba” hormonală…

Surse: revistamagazin.ro, hotnews.ro

ENERGY_by_perlesdepluie

Iubire, bibelan de porţelou!

“Iubire, bibelou de portelan,

Obiect cu existenta efemeeeraaa,

Te regaseeesc pe-aceeaaasi etajeraaa

Pe care te-am lasaat acum uun aaaan…“

… ba s-o crezi tu că o să mă mai găseşti chiar acolo! Aceste celebre versuri aşa mă duc cu gândul la atitudinea unor bărbaţi… Cunoscuţi ca provenind din neam de vânători, după ce îşi cuceresc femeia şi sunt siguri că e „a lor”, se „relaxează”. Atât de tare, încât nu mai simt nevoia să-i acorde vreo atenţie. Genul „încremenit pe canapea, cu telecomanda lipită de degete” sau „zombi pe net” sau „plecat la mare distanţă, mai vino când te-oi chema eu” – înţelegi la ce mă refer. Ei funcţionează după schema: „caută obiectul, luptă pentru a-l obţine, bucură-te de victorie şi… relaxează-te”. Până când apare necesitatea unei noi vânători. Simţi cum urcă în tine un val de satisfacţie? Stai un pic. O parte din vina femeilor care se plâng de adevărul versurilor minulesciene o au chiar ele. Dacă vor să nu le „bată praful” pe rafturile bărbaţilor care se cred stăpâni, n-au decât să nu stea acolo.

Acum o să vorbesc un pic şi despre programul interior al speciei „atârnate de grija unui bărbat, la pândă după cel mai mic semn de prezenţă”. Scopul acesteia este: „alege un specimen, fă totul pentru a-i suci minţile, pune gheara pe el şi… relaxează-te”. Problema e că specia feminină nu e capabilă de relaxare în acelaşi mod. Ea tânjeşte după romanţă. Ar vrea să i se ghicească gândurile şi, cel mai adesea, să fie îngropată în trandafiri. Nu că bărbaţii n-ar avea şi ei, în adâncurile lor, aceleaşi nevoi. Doar că ei nu sunt programaţi neapărat pentru a cuceri mereu aceeaşi redută. Şi-ar da dovadă lor înşişi că nu sunt eficienţi. Asta nu înseamnă că o redută odată cucerită nu mai poate spera să fie îngropată în trandafiri şi a doua oară. Numai că trebuie să „pună osul”. Să intre în joc. Jocul spune: “nu sta pe raft”. Nu aştepta să te bată praful. Mişcă-te. Transformă-te. Atât de tare, încât să devii de nerecunoscut. Când întoarce capul de pe canapea, să nu te mai găsească unde ştia. Să nu mai fii aşa cum se aştepta. Să fie curios. Să aibă unde să te caute. Să te găsească mereu şi mereu alta. De la început.

Am mai spus asta? Sunt sigură. Niciodată nu e destul. Când ştii că ai reuşit? Întreabă-l unde-i telecomanda… O să zici: “Tot eu trebuie să fac totul, el nu face niciodată nimic, m-am săturat!” Şi la urma urmei, ce altceva ai de făcut? Din ce în ce mai mult îmi dau seama că aspiraţia către o odihnă generalizată în timpul căreia nu mai am nimic de făcut ţine de o anumită vârstă… a oboselii. Cred că tinereţea inimii te face să ai chef să te joci la nesfârşit. Iar dacă respectivul nu apreciază eforturile, cu atât mai rău pentru el. Tu eşti vie, până la urmă cineva va vedea asta.

Aud pe cineva care murmură “în tribune” că sunt bună la ţinut teorii? Să nu credeţi cumva că eu am învăţat lecţia asta până la capăt. Dar nu-i aşa că sună de minune? ;)