Sexualitatea de tarabă ascunde adevărul despre sexualitate!

Un documentar interesant despre ceea ce ar putea fi sexualitatea dacă am fi mai informaţi în primul rând. Ne-am obişnuit să o vedem exhibată în media în fiecare zi în asemenea hal încât nici nu mai reacţionăm. Avem alte priorităţi şi oricum scandalurile în care este expus sexul nu-l face decât să coboare şi mai mult în ochii noştri. Ne uităm de sus la actorii de filme porno. Ne facem timp pentru sex într-o vineri pe la miezul nopţii, când vrem ceva mai “altfel”. Dar… devine o urgenţă atunci când ne îndrăgostim. Atunci îi dezlipim dintr-o dată eticheta de zdrenţăros şi îi vedem faţa de prinţ fermecat. Asta mi-a atras atenţia, şi uitându-mă la acest documentar m-am gândit că aici putem descoperi o cheie importantă către noi înşine.

La un moment dat, una dintre persoanele intervievate are o viziune foarte interesantă asupra sexualităţii, spune că ea ne defineşte. Ne eliberează. Atâta timp cât nu suntem liberi din punct de vedere sexual, putem fi încătuşaţi de diverse lucruri – şi aşa e. Dacă analizezi doar un pic mijloacele de manipulare în masă, observi că ele mizează foarte mult pe sfera sexuală. Toate telenovelele – de la vlădică la opincă – se învârt în jurul unor posesivităţi, gelozii, răzbunări, invidii cu substrat sexual. Ştirile cele mai spumoase sunt cele condimentate cu ceva sex. Sintagma “sexul vinde” e mult prea importantă pentru a fi trecută cu vederea de vânătorii de rating. Ce-are sexul ăsta de toată lumea tremură în apropierea lui?

Aşa cum te poate coborî în cele mai adânci catacombe ale subconştientului, acolo unde zac monştrii, la fel te poate şi ridica pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii dacă ştii cum – pentru simplul motiv că păstrează în el esenţa vieţii. Oricare dintre noi este rezultatul uniunii dintre un spermatozoid anume şi un ovul. Oricare dintre noi am ieşit în lume prin organul sexual al unei femei. Semnul evident al decrepitudinii este diminuarea nevoilor sexuale până la dispariţia totală a lor. Experienţele sexuale ne marchează pentru totdeauna – fie ele bune sau rele. Dacă o să-mi spună cineva că sunt obsedată, o să-i răspund că are o problemă. Nu sunt nici pe departe o dezinhibată, dar nu pot să nu observ aceste lucruri.

Spre deosebire de sexualitatea de pe tarabe care te invită să o desconsideri, oamenii aceştia vorbesc despre o dimensiune sacră a sexualităţii. Ceva ritualic, tangent cu sublimul, care te aruncă în cel mai profund tine însuţi. Preotesele sexuale sacre din antichitate erau ceva cu totul diferit de prostituatele de azi. Sexualitatea se amesteca armonios cu spiritualitatea. Dar ceva s-a petrecut în modul oamenilor de a vedea sexul din vremurile străvechi până astăzi. Ce anume, de ce? Găseşti unele răspunsuri în documentar. Alte întrebări rămân deschise. Eu una, caut…

…şi prostituata deveni sfântă

După 47 de ani de rugă în pustie, când vorbea, Maria Egipteanca recita din Psalmi – deşi nu învăţase să citească în viaţa ei. Ştia dinainte ce urma să i se petreacă şi putea să meargă pe ape. Nimic din toate aceste minuni nu i-au ştirbit din umilinţa cu care pornise: fusese o prostituată din Alexandria. Plecase la Ierusalim cu o corabie de bărbaţi care mergeau la Sărbătoarea Sfintei Cruci, cu gândul că îşi va plăti călătoria cu preţul trupului ei – zis şi făcut. Ajunsă la Ierusalim, însă, nu putea să intre în Templu din cauza mulţimii de oameni. Ca un făcut, se înghesuiau cu toţii exact când ea ajungea în dreptul porţilor. Nici măcar nu putea să zărească Crucea. Atunci a observat o icoană a Maicii Domnului şi s-a rugat să-i ierte păcatele, numai să o lase să intre. A promis că se va face pustnică în deşert. Ca prin miracol, s-a făcut loc. Maria şi-a ţinut promisiunea. Oare de ce sunt atâtea sfinte care au avut în spate o istorie de prostituate? Poate că instinctele puternice ascund în ele un foc care, dacă este bine condus, te duce acolo unde trebuie.

Maria Egipteanca a murit pe 1 aprilie 522. Citeşte povestea ei întreagă în Vieţile Sfinţilor.

foto: Maria Aegyptiaca de Jusepe de Ribera, 1641

Ce fel de bărbat ar plăti pentru sex?

Am citit în Marie Claire UK de martie un articol despre o femeie care a muncit ca escort girl pe perioada studiilor. Evident că un IQ ridicat e un avantaj şi când practici cea mai veche meserie din lume, dar nu asta m-a impresionat cel mai tare. Ce m-a pus pe mine pe gânduri a fost când şi-a dat seama că, de cele mai multe ori, sexul nu e primul pe lista de doleanţe ale plătitorilor. Iată cam cu ce fel de bărbaţi avea de-a face:

 Bărbaţi singuri nu prea tineri, proaspăt divorţaţi şi traumatizaţi care aveau nevoie să-şi înece amarul.

 Puştani de 17 ani care alegeau să-şi piardă virginitatea în braţele unei „profesioniste”.

 Bărbaţi care erau – chipurile – în căsătorii fericite, dar care nu aveau parte de unele „delicii” sexuale din partea nevestelor – de obicei sex oral.

 Bărbaţi cu probleme fizice (de la impotenţă la infirmităţi) care aveau doar nevoie de cineva care să-i asculte şi care să-i facă să se simtă valoroşi.

 Mai rar câte un milionar excentric sau câte unul care voia s-o vadă dezbrăcându-se cu mişcări lascive de o uniformă de şcolăriţă.

 Profilurile pe care ea le descrie arată – o dată în plus, dacă mai e nevoie – că bărbaţii sunt fiinţe orientate către scopuri clare, care caută soluţii pragmatice, nu discuţii, nu negocieri. Bărbaţii au nevoie să controleze situaţii. Să învingă în competiţii. Să fie cei mai buni. Cum se poate face asta? „Am nevoie de sex oral. Nu primesc de la nevastă. Îmi cumpăr unul – problem solved.” Pentru ca un bărbat să se apuce să ducă muncă de lămurire cu nevasta pe tema asta ar trebui să aibă o componentă psihică feminină foarte dezvoltată. Un bărbat nu negociază decât dacă n-are încotro.

 Dacă eu aş fi iubita bărbatului care s-a dus la o prostituată pentru un sex oral, cum m-aş simţi? Trădată, neînţeleasă, frustrată… De ce îi e mai uşor să vorbescă despre intimităţi cu o străină decât cu mine, care îl iubesc atât de mult – aş gândi. Dar oare asta m-ar determina, în sfârşit, să pun gura să-i fac un sex oral – dacă chiar îşi doreşte atât de mult încât e în stare să plătească pentru asta?

 Ca de obicei, adevărul e pe undeva la mijloc. Bărbaţii preferă să găsească soluţii să-şi îndeplinească scopul mai degrabă decât să afle că ar fi ceva de schimbat la ei. Femeile încearcă să-şi menţină poziţia prin păcăleli şi tertipuri nesfârşite – atât faţă de bărbaţi cât şi, din păcate, faţă de ele însele. Se spune că debordăm de intuiţie, dar câte dintre noi trec mai departe de stadiul criticii când observăm că ceva nu e în regulă cu bărbatul nostru?

 De fapt, de ce fug bărbaţii? În ultima vreme am citit tot felul de psihologi bărbaţi (Gerard Leleu, Alon Gratch) care m-au convins că pentru un bărbat, desprinderea de mama lui nu e deloc uşoară. A fi sub tutela ei dădăcitoare îi subminează însăşi esenţa lui masculină. Prin ce s-ar mai deosebi el de „sexul slab” dacă s-ar lăsa învăluit la nesfârşit de grija ei protectoare? Aşa că rămâne marcat pentru totdeauna de această ruptură. Pe de o parte, plăcerea imensă de a fi ocrotit şi alinat. Pe de alta, nevoia de a fi recunoscut de societate şi de ceilalţi membri ai grupului ca un mascul puternic. Cum le împacă?

Iubeşte femeia care îl aprobă şi îl adoră necondiţionat ca o mamă bună şi fuge de cea care îl dădăceşte ca o mamă… rea. Aviz amatoarelor. Dar ce ne facem, că noi femeile nu ne simţim bine dacă nu dădăcim? Cum să-l menţinem pe bărbatul iubit în aureola necunoscutului care ne-a fascinat la început după ce i-am văzut defectele şi slăbiciunile?

 Lumea se învârte în jurul nevoilor pe care le au bărbaţii. Femeile se reinventează în continuu pentru a fi remarcate şi apreciate de ei. Sună într-un fel în care feministele m-ar strânge de gât, dar de fapt nu e prea departe de adevăr.

 Poate că una dintre cele mai mari provocări pentru o femeie este să renunţe la a dori să modeleze un bărbat după chipul şi asemănarea pretenţiilor ei. Şi provocarea supremă pentru un bărbat este să deschidă gura şi să-i spună iubitei lui ce nu-i convine – în cuvinte. Pentru el, asta ar însemna să fie sigur că, la capătul celălalt al firului, va fi înţeles şi acceptat, şi are şanse mari să obţină ce doreşte – pentru că ea chiar vrea să se transforme. Pentru ea, asta ar însemna să renunţe la ideea că le ştie pe toate. Să renunţe la ideea că altcineva – şi nu ea – e responsabil cu fericirea sau nefericirea ei. Nu înseamnă că bărbaţii sunt nişte sfinţi perfecţi – dar asta sigur nu e problema femeilor.