Cicălitoarelor din lumea-ntreagă…

“L-o sfădit mama pe tata, florile dalbe/ De ce s-o crăpat covata…” - modelul cicălelii e prezent încă din negura vremurilor, până şi în colindele strămoşeşti! E ceva (mai ales) în gena feminină care te face să-l baţi la cap pe “bietul om”, “până când moartea vă va despărţi”.

La fel ca orice lucru care te deranjează pe lumea asta, există o mare probabilitate ca problema să nu fie la celălalt – “că de n-ar fi, nu s-ar povesti.” Cum ar putea să te deranjeze ceva cu care n-ai nicio tangenţă? Am primit la un moment dat un sticker pe care scrie: “Atitudinea schimbă totul”. Eu cred asta. Poţi să faci mormane de cratiţe de mâncare şi să strângi munţi de şosete murdare de pe kilometri de holuri şi să fii perfect liniştită, pentru că atenţia ta este îndreptată către ceva mai constructiv (spre exemplu, cum să reuşeşti să devii femeia perfectă – ce-o însemna ea). Şi – culmea! – bărbatul tău va duce singur gunoiul, fără măcar să-ţi treacă prin minte să-i ceri aşa ceva (dar şi fără să-ţi treacă prin minte să-l duci tu ). Ei bine, în momentul în care te vei simţi victimă că trebuie să faci o treabă, ca un făcut, pe bărbatul tău îl apucă “bâţul”! Stă încremenit pe canapea şi butonează telecomanda la nesfârşit. Te exasperează cu indiferenţa lui. Limba începe să-ţi tremure irezistibil şi te trezeşti pe nesimţite că te-ai transformat într-o soacră perfectă. Trebuie să fie o şmecherie aici.

Să taci n-ai cum, căci te sufocă frustrarea. Să-ncerci să fii diplomată ai putea încerca, dar există pericolul să devii machiavelic de manipulatoare, şi nici el nu-i chiar prost. După sfatul înţeleptului, încearcă să găseşti cauza fenomenului pentru a-i putea trata efectul. Dacă o iei înapoi pe firul evenimentelor, constaţi că la început nu era aşa. Era minunat? O, da. Altfel nu ai fi acum lângă el. Era atât de atent, îţi aducea flori şi te copleşea cu declaraţii… te făcea să te simţi atât de specială! Şi-acum… de-abia dacă te mai vede. Cum să nu te simţi frustrată?

Dar ce, tu erai specială pentru că spunea el sau pentru că chiar aşa eşti? De ce ai nevoie de confirmarea lui pentru ca să te simţi astfel?

Şi uite-aşa, din întrebare simplă în întrebare simplă, am ajuns să-mi pun problema dacă nu cumva cicăleala e un model elementar de proiecţie. „De ce nu-mi mai aduci flori şi nu-mi mai cânţi serenade?” ar putea însemna, de fapt: „De ce nu mai sunt încântătoare şi specială?”. Şi asta nu e vina lui. Plus că, dacă e să fii sinceră, nici tu nu-l mai vezi geniul nemaiîntâlnit de la început. Înainte, ai fi dat orice să te ia cu el pe stadion – numai ca să fiţi împreună, pentru că pândeai orice gest de atenţie din partea lui. Acum, te uiţi cu dispreţ cum îşi savurează berea în timp ce se uită la meci.

Dacă faptul că îl vezi dintr-o dată „mic şi pricăjit” e o consecinţă a faptului că nici pe tine nu prea dai doi bani?

Dacă aveai nevoie de confirmarea lui ca să te simţi deosebită, e firesc ca atunci când n-o mai ai, să-l dai şi pe el jos de pe piedestal. Foarte probabil ca şi pentru el mecanismul să funcţioneze la fel. Dar nu te aştepta să rupă el cercul vicios. O să dureze la nesfârşit. Cineva trebuie să-şi dea seama că e extraordinară chiar acum. Va trebui să găseşti metode eficiente ca să faci asta fără să aştepţi pe nimeni care s-a priponit pe canapea. Cred că răspunsul la întrebarea: „Cine sunt eu cu adevărat?” – ajută. Sau măcar căutarea răspunsului.

Aud deja eternele întrebări: „Tot eu? Dar el de ce nu face niciodată nimic?” (Atenţie la „niciodată” ăsta, e o meteahnă clasică feminină care nici măcar nu e adevărată. Femeile au tendinţa să generalizeze, pe când bărbaţii să particularizeze. „Niciodată nu dai cu aspiratorul” – spune ea. „Cum, n-am dat sâmbăta trecută??” – răspunde el indignat. „Da, după ce am tras de tine trei săptămâni!” – şi discuţia mai poate continua la nesfârşit…)

Răspuns: da, tot tu. Dă-te cu doi paşi mai în spate, să te vezi în oglindă din cap până-n picioare. Cât de minunată eşti. Când o să-ţi dai seama cu adevărat, ghici cine se va ridica de pe canapea?

Ce fel de bărbat ar plăti pentru sex?

Am citit în Marie Claire UK de martie un articol despre o femeie care a muncit ca escort girl pe perioada studiilor. Evident că un IQ ridicat e un avantaj şi când practici cea mai veche meserie din lume, dar nu asta m-a impresionat cel mai tare. Ce m-a pus pe mine pe gânduri a fost când şi-a dat seama că, de cele mai multe ori, sexul nu e primul pe lista de doleanţe ale plătitorilor. Iată cam cu ce fel de bărbaţi avea de-a face:

 Bărbaţi singuri nu prea tineri, proaspăt divorţaţi şi traumatizaţi care aveau nevoie să-şi înece amarul.

 Puştani de 17 ani care alegeau să-şi piardă virginitatea în braţele unei „profesioniste”.

 Bărbaţi care erau – chipurile – în căsătorii fericite, dar care nu aveau parte de unele „delicii” sexuale din partea nevestelor – de obicei sex oral.

 Bărbaţi cu probleme fizice (de la impotenţă la infirmităţi) care aveau doar nevoie de cineva care să-i asculte şi care să-i facă să se simtă valoroşi.

 Mai rar câte un milionar excentric sau câte unul care voia s-o vadă dezbrăcându-se cu mişcări lascive de o uniformă de şcolăriţă.

 Profilurile pe care ea le descrie arată – o dată în plus, dacă mai e nevoie – că bărbaţii sunt fiinţe orientate către scopuri clare, care caută soluţii pragmatice, nu discuţii, nu negocieri. Bărbaţii au nevoie să controleze situaţii. Să învingă în competiţii. Să fie cei mai buni. Cum se poate face asta? „Am nevoie de sex oral. Nu primesc de la nevastă. Îmi cumpăr unul – problem solved.” Pentru ca un bărbat să se apuce să ducă muncă de lămurire cu nevasta pe tema asta ar trebui să aibă o componentă psihică feminină foarte dezvoltată. Un bărbat nu negociază decât dacă n-are încotro.

 Dacă eu aş fi iubita bărbatului care s-a dus la o prostituată pentru un sex oral, cum m-aş simţi? Trădată, neînţeleasă, frustrată… De ce îi e mai uşor să vorbescă despre intimităţi cu o străină decât cu mine, care îl iubesc atât de mult – aş gândi. Dar oare asta m-ar determina, în sfârşit, să pun gura să-i fac un sex oral – dacă chiar îşi doreşte atât de mult încât e în stare să plătească pentru asta?

 Ca de obicei, adevărul e pe undeva la mijloc. Bărbaţii preferă să găsească soluţii să-şi îndeplinească scopul mai degrabă decât să afle că ar fi ceva de schimbat la ei. Femeile încearcă să-şi menţină poziţia prin păcăleli şi tertipuri nesfârşite – atât faţă de bărbaţi cât şi, din păcate, faţă de ele însele. Se spune că debordăm de intuiţie, dar câte dintre noi trec mai departe de stadiul criticii când observăm că ceva nu e în regulă cu bărbatul nostru?

 De fapt, de ce fug bărbaţii? În ultima vreme am citit tot felul de psihologi bărbaţi (Gerard Leleu, Alon Gratch) care m-au convins că pentru un bărbat, desprinderea de mama lui nu e deloc uşoară. A fi sub tutela ei dădăcitoare îi subminează însăşi esenţa lui masculină. Prin ce s-ar mai deosebi el de „sexul slab” dacă s-ar lăsa învăluit la nesfârşit de grija ei protectoare? Aşa că rămâne marcat pentru totdeauna de această ruptură. Pe de o parte, plăcerea imensă de a fi ocrotit şi alinat. Pe de alta, nevoia de a fi recunoscut de societate şi de ceilalţi membri ai grupului ca un mascul puternic. Cum le împacă?

Iubeşte femeia care îl aprobă şi îl adoră necondiţionat ca o mamă bună şi fuge de cea care îl dădăceşte ca o mamă… rea. Aviz amatoarelor. Dar ce ne facem, că noi femeile nu ne simţim bine dacă nu dădăcim? Cum să-l menţinem pe bărbatul iubit în aureola necunoscutului care ne-a fascinat la început după ce i-am văzut defectele şi slăbiciunile?

 Lumea se învârte în jurul nevoilor pe care le au bărbaţii. Femeile se reinventează în continuu pentru a fi remarcate şi apreciate de ei. Sună într-un fel în care feministele m-ar strânge de gât, dar de fapt nu e prea departe de adevăr.

 Poate că una dintre cele mai mari provocări pentru o femeie este să renunţe la a dori să modeleze un bărbat după chipul şi asemănarea pretenţiilor ei. Şi provocarea supremă pentru un bărbat este să deschidă gura şi să-i spună iubitei lui ce nu-i convine – în cuvinte. Pentru el, asta ar însemna să fie sigur că, la capătul celălalt al firului, va fi înţeles şi acceptat, şi are şanse mari să obţină ce doreşte – pentru că ea chiar vrea să se transforme. Pentru ea, asta ar însemna să renunţe la ideea că le ştie pe toate. Să renunţe la ideea că altcineva – şi nu ea – e responsabil cu fericirea sau nefericirea ei. Nu înseamnă că bărbaţii sunt nişte sfinţi perfecţi – dar asta sigur nu e problema femeilor.