Bărbaţii nu renunţă niciodată!

Cea mai simplă interpretare este cea din titlu. Dacă unul dintre ei îşi pune ceva în cap, mai bine moare decât să renunţe – de-aia şi îi iubim atât, nu?

“Poţi reuşi, orice ar fi!”

O carte care m-a umplut de energie pozitivă. Autoarea, o negresă care a apărut şi în filmul „Secretul”, co-autoare a seriei Supă de pui, a trecut prin multe. A făcut parte din prima serie de negri care au fost integraţi în şcolile de albi, n-a avut bani să-şi termine facultatea, i-a făcut un copil unuia care s-a dovedit a fi un delicvent care „nu ieşea des” (din închisoare), s-a îndrăgostit apoi de un psihopat care era cât pe ce s-o omoare… şi multe altele. Ea a ales să depăşească toate aceste probleme şi să-i ajute şi pe ceilalţi să le depăşească pe ale lor. Sunt 9 calităţi esenţiale pe care – zice ea – trebuie să le ai pentru a avea o viaţă „aşa cum îţi doreşti”. Mai enumeră şi altele apoi. Eu cred că nu e esenţial să trăieşti după o schemă, aşa că nu ţin neapărat să mi le bag în cap. Dar mi-au rămas în minte de la ea câteva idei importante:

-         Ce-ţi doreşti mai mult: să fii acceptat şi iubit de ceilalţi, sau să fii fericit? Aici este o distincţie foarte importantă, pentru că de multe ori faci ce vor ceilalţi numai din teama de a nu fi respins. Şi apoi te miri de unde ai strâns atâta frustrare!

-         Focalizează-te pe soluţii, nu pe probleme! Asta e spusă şi în „Secretul”, cu tot cu consecinţe. Conform principiului „Ce gândeşti, aia eşti”, dacă te gândeşti la probleme, ele vor fi atrase de tine ca un magnet. Dacă te gândeşti la scopul pe care vrei să-l atingi, te vei umple de entuziasm, şi astfel te apropii din ce în ce mai mult de el.

-         O idee interesantă în legătură cu relaţia cu Dumnezeu. Că tot întârziem să facem ceva în direcţia asta, gândindu-ne că mai avem de „curăţat” înainte de a da ochii cu El. Şi când colo, El stă la uşă şi aşteaptă să intre ca să ne ajute să… ne curaţam! (eu aş zice: să ne cureţe…)

-         Despre iertare. Când ierţi, nu-i faci o favoare celui pe care îl ierţi, îţi faci o favoare ţie. Pentru că tensiunile sufleteşti pe care le acumulezi atunci când nu ai iertat cu adevărat pe cineva, îţi ecranează celelalte sentimente care compun starea de fericire…

… şi aşa mai departe. Plus că are un stil demn de ţinut minte în materie de planificare. În momentul în care ai aflat ce vrei, dacă nu te mobilizezi metodic, e posibil să te “sufle” de pe calea ta primul strâmbat din nas al unuia care nu te crede. Nu mă omor neapărat după americănisme, dar fata asta le zice bine.

“Te iubesc” n-are legătură cu tine!

Două bucăţi dintr-o emisiune (părţile 2 şi 3 nu le-am găsit) ”Parte de carte” mai veche, unde Cristi Tabără o are invitată pe Dana Preda, o doamnă psiholog excepţională, care la 56 de ani are o pasiune ce trădează un suflet mult mai tânăr. E greu de ţinut pasul cu ea, totuşi. Dar Cristi Tabără, cu mintea lui perfect ordonată, poate. Pe doamna Preda aş lua-o acasă, să-mi ţină predici imediat ce uit ce am de făcut.

O viziune a iubirii necondiţionate de neclintit, spusă cu patimă şi cu poezie. Îţi dau numai câteva mostre:

“Oamenii aşteaptă să vină altcineva să-i iubească şi să le dea valoare”.

“Iubirea e ca vântul, vine şi pleacă”…

“Viaţa e ca râul”…

“Egoism înseamnă să-l oblig pe altul să trăiască după regulile mele”

“Dumnezeu m-a dat pe mine miemi şi mi-a zis: Să vii îmbunătăţită!”

“”Infidelitatea este un sentiment cum că el nu vrea de mine şi se face că vrea”

“Fericirea este o datorie faţă de Dumnezeu”

“Secretul fericirii este că viaţa în sine n-are niciun sens. Pentru că Dumnezeu îmi dă liber arbitru şi pot să-i dau sensul pe care îl vreau”

“Paşii mei creează viaţa”

“Eu n-am aflat cum sunt pentru că îmi fac surprize de dimineaţa până seara”

“Maturitatea şi maturizarea indivizilor ţine cuplul împreună”

“Există decepţie pentru că oamenii sunt educaţi prost: să-i iubească altcineva în locul lor…”

„Eu vreau ca tu să…”

Asta-i o vorbă pe care am descoperit-o împreună cu prietenii mei din facultate (am facut Filosofia ) când discutam despre liberul arbitru. „Eu vreau ca tu să…” devine problematică mai ales atunci când răspunsul este: „Eu nu vreau ca să. Nici măcar de dragul tău. Iaca.”. Cât de liber poţi să fii într-o lume în care ceilalţi nu-ţi înţeleg manifestările şi nu răspund aşa cum tu ai dori? Să fii frustat pentru că ceilalţi nu vor să fie cum vrei tu sună copilăresc – şi este.  Până la urmă, singura libertate pe care poţi să te bazezi – pentru că tu o alegi, nu-i aşa? – rămâne aceea de a alege dacă să ai sau nu o reacţie la refuzul celorlalţi. Alegi sau nu să fii frustrat?

 Alegi sau nu să fii frustrată pentru că iubitul nu ţi-a adus violete de Parma de Ziua Îndrăgostiţilor? – deşi ar fi putut să o facă, pentru că a primit indiciul într-un moment pe care tu l-ai considerat cheie. N-a făcut-o. Şi atunci, ce alegi? Sigur, poţi să-i spui ce te doare – ca să spulberi argumentul masculin cum că femeile ar vrea ca bărbaţii să le ghicească gândurile, iar ei nu sunt Mafalda, deci să-i mai lăsăm în pace. Dar violetele pe care ţi le-a adus pentru că tu i-ai spus nu vor fi niciodată la fel ca acelea cu care ar fi venit din proprie iniţiativă. La fel ca şi serenada, la fel ca orice. De-aia zic că sunt inutile toate reproşurile şi explicaţiile în legătură cu ce „eu aş vrea ca tu să…”. Dacă nu vin de la sine, atunci pot să nici nu vină.

 Problema este alta. De ce ai crede tu că el ar ghici faza cu violetele? Şi de ce te afectează atât de tare? Dacă te-ai fi uitat bine de la început, ai fi observat, de exemplu, că nu e genul care ar face asta. Câţi dintre noi suntem dispuşi să ne uităm cu ochii clari la persoana de care tocmai ne îndrăgostim? „Chimia” despre care vorbeşte toată lumea, de multe ori n-are nimic de-a face cu „a gândi şi a simţi aceleaşi lucruri” şi „a avea acelaşi ideal”, ci mai degrabă cu hormonii. Aceia care ne fac, atunci când suntem îndrăgostiţi, să avem în creier aceeaşi configuraţie hormonală ca un om care a luat un drog puternic. Mai fii lucid dacă poţi. În acele momente, nu contează cum se comportă subiectul iubirii. Poate să facă ce vrea. Poate să-ţi dea cu măciuca-n cap şi tu să crezi că ţi s-a părut.

 Atât de mult ne place „vraja”, încât am face orice ca să rămânem în ea. Ne proiectăm acolo toate dorinţele, toate nevoile, toate idealurile. Ne trezim – ca nişte părinţi obsedaţi – că am vrea ca iubitul sau iubita să fie aşa cum noi n-am reuşit să fim niciodată, să facă ceea ce noi n-am avut curajul să facem nicicând. Ne proiectăm pe noi înşine în El sau Ea. De-aia ni se pare normal ca el sau ea să ne ghicească gândurile. În măsura în care există similitudine, ne iese figura. Dar mai devreme sau mai târziu apar neconcordanţele – că trebuie şi noi să învăţăm ceva din toată povestea.

 Începem să emitem pretenţii, pentru că deja suntem ataşaţi până peste cap şi ni se pare că ni se cuvin unele lucruri. Aceasta e faza în care constatăm uimiţi că vraja a dispărut. „Eu vreau ca tu să…” – şi suferim că el sau ea nu vrea. E mai greu să ne amintim chiar atunci cine suntem şi ce vrem, dar asta e singura cale, se pare. Şi singura şansă de a fi, în sfârşit, autentici. Să-l vedem pe celălalt aşa cum e în realitate şi să-l lăsăm să fie. Există atunci posibilitatea ca vraja să apară din nou – şi de data asta să fie adevărată.