Dan Puric: „Natura umană nici nu poate, fără Dumnezeu, să fie atât de mult iubită.”

Acum doi ani, în Unica de octombrie, am făcut un interviu minunat cu Dan Puric. O parte din text nu mi-a mai încăput în pagini, şi am rămas cu regretul că nu le-am spus oamenilor tot ce am vorbit cu el atunci. Am selectat doar o parte din ce n-a intrat, pentru a aduce din nou în discuţie subiectul cu căsătoria (ştiu câteva persoane care de-abia aşteaptă ).

 Nici nu ştiu dacă Taina despre care vorbeşte are neapărat legătură cu ritualul căsătoriei, de vreme ce chiar spune că unii trec prin el ca gâsca prin apă. Dar are neapărat legătură cu Dumnezeu. Depinde cu ce gând porneşti atunci când formezi un cuplu. Dacă vrei să împarţi cu acea persoană o „taină sfântă”, dacă simţi că acea persoană îţi inspiră Taina, atunci cuplul respectiv are toate şansele să dureze. Dar nu ăsta e scopul. Scopul e să înţelegi că, mai presus de iubirea faţă de „Omul tău”, există o Iubire mai mare…

 Contează mai mult iubirea faţă de neamul tău decât iubirea faţă de iubita ta?

 Ha, ha, ha! Ce întrebare feminină! Da, sunt două lucruri diferite.

 …pentru că eu tot încerc să aduc discuţia către iubirea între doi oameni şi tu tot vorbeşti de dragostea de  neam.

 Am înţeles. S-a dus către neam, hai să ne întoarcem în genul specific în toată chestia asta. Eu nu pot să am o opinie. Ştii cum spunea Platon: opinia este drumul între ştiinţă şi ignoranţă. E necesară pe pământ, dar nu e adevărată. Eu pot să-mi spun o credinţă. Iubirea între un bărbat şi o femeie, dacă nu-i botezată de taina creştină nu-i nimic. N-are decât să devieze în biologic. Este o dimensiune. Erosul, atracţia, nu poţi să le scoţi. Dar ele, fără botezul creştin, mor, dispar. Trăieşti un an, doi… se consumă. Dar Taina… Când te căsătoreşti, nu mai eşti rudă – eşti una.

 Şi atunci cum de sunt atâtea cupluri care au trecut prin Taină şi n-au reuşit?

 Au trecut ca gâsca prin apă. Nu şi-au asumat. N-au avut sinceritatea creştină. Una este să dea părintele din gură şi tu să dai din ureche şi alta este să-ţi asumi lucrul ăsta. După părerea mea, asta ţine de educaţie. Ai observat că înainte cuplurile ţineau mult mai mult? De exemplu, să luăm perioada interbelică. Enorm de mult. Făceau şi nuntă de argint, şi de diamant şi de aur – şi de ce vrei tu! Enorm mai mult. Ea provenea dintr-un raport, dintr-o tradiţie. Am auzit pe cineva care spunea: „Dom’ne, dacă-mi moare copilul – Doamne fereşte! – e una. Dar dacă mi-a murit partenera de viaţă, sunt pierdut!” Era acest fel de a fi împreună, această cruce care se duce împreună, care era pe un suport creştin. Ea a devenit pe un suport contaractualist acum.

 Poate că oamenii au întors ierarhia pe dos, aşa cum spui tu. Că dacă L-ar iubi mai mult pe Dumnezeu decât pe iubitul sau iubita…

 Păi da. Nu zice Dumnezeu: „Iubeşte-mă pe mine deasupra tuturor!”? Şi iubindu-L pe Dumnezeu, îţi iubeşti iubitul, sau îţi iubeşti copilul. Pentru că altfel, copleşeşti natura umană. Natura umană nici nu poate, fără Dumnezeu, să fie atât de mult iubită. Eu sunt împotriva idolatriei. Pentru că n-ai cum, fiecare suntem o prezenţă a lui Dumnezeu, o lucrare a Lui. Dar deasupra noastră este Dumnezeu. Iubindu-L pe Dumnezeu, o să-ţi dai seama că iubeşti iubita mai mult, sau iubitul. Extraordinar, şi-l accesezi şi pe el în zona aceea. Îi dai şi lui dimensiunea de taină. Întotdeaunna doi oameni au o necunoscută. Pe când ăştia, vor să ne explice biologic şi chimic. Ai văzut că în reviste se spune că dragostea este un raport chimic. Scrie acolo câţi hormoni intră… Deci să-nţeleg că între noi are loc un schimb hormonal. Este, dom’ne, şi asta. Dar ştiu şi eu la a câta verigă? Vrei să ne cunoaştem hormonal? Să-ţi dau esenţa lui Dan Puric într-o eprubetă? Şi să facem schimb de eprubete? E perfect! Şi atuncea lumea face schimb de hormoni, face schimb de bani şi între timp face cancer sufletesc. Şi ai văzut: doi care se iubesc la nebunie, care împart o măslină în două şi rămân trainici. 

Demonul curviei şi sexualitatea sacră

Unul dintre primii filosofi creştini care a alcătuit o listă a păcatelor (personalizate în demoni) care ne distrag de la cele sfinte, Evagrie Ponticul, vorbeşte despre demonul curviei – cel care „îl sileşte [pe călugăr] să poftească trupuri diferite. El are mai cu seamă grijă de cei care se înfrînează, pentru ca aceştia, convinşi că nu vor dobîndi nimic, să lase totul baltă. Şi, mînjind sufletul, îl încovoaie spre trebi mîrşave. Ba îl face să spună ori să asculte tot felul de vorbe, ca şi cum lucrul cu pricina ar fi chiar în faţa ochilor lor.”

 Din punctul meu de vedere, dacă ar fi să alegi cel mai important scop al unei vieţi umane acesta n-ar putea să nu aibă legătură cu Dumnezeu. Pe mine personal mă lasă rece o interpretare a universului în afara existenţei unui Creator inteligent, atotputernic, atoateştiutor etc. N-ai cum să găseşti ceva mai important de făcut decât să fii de partea lui. Ai şansa să înţelegi şi tu ceva din rostul lumii şi al vieţii, să te aliniezi cu el şi să fii fericit. Te încurcă sexul să faci asta? Depinde…

 După cum îl descrie Evagrie, demonul cu pricina îţi dă lehamitea care te face să renunţi la Ideal, neîncrederea că mai poţi ajunge la el. În plus, te năuceşte. Dacă aş încerca să interpretez textul lui Evagrie, aş spune: te face să vezi pe filmul minţii lucruri imaginare şi mai ales impure. Mă gândesc acum la panoplia de sentimente cu care ne procopsim atunci când dorinţa sexuală ne ia în stăpânire. Posesivitate, gelozie, furie sau depresie – şi alte asemenea, de îndată ce obiectul „dragostei” noastre nu reacţionează conform aşteptărilor (de obicei nu o face).

 Demonul curviei e halucinogen şi obsesiv. Ne face să ne închipuim lucruri care nu există în realitate ca şi cum ar fi în faţa noastră. Obiectul dorinţei e bun doar atât cât ne satisface, după care începe să fie ţinta unei mulţimi de gânduri chinuitoare. „Nu mă vrea”; „Mă înşeală”; „Nu face”; „Nu drege”… Devine respingător. Sursa oricărei neputinţe personale. Sursa uitării de sine şi de Dumnezeu.

 Nici măcar nu trebuie să fii călugăr ca să te atace, numai că dacă nu eşti călugăr nu ştii ce te-a lovit. În lume, e mai greu – mai ales acum, când oriunde te întorci el se uită la tine. Nu există revistă sau ziar sau post de televiziune în care să nu-l găseşti lăfăindu-se la loc de cinste, de parcă lumea ar fi a lui. Din păcate, demon fiind, nu e capabil să facă pe nimeni fericit. Şi în ziua de azi nu prea mai există pustie în care să fugi.

 Puţini dintre noi mai au veleităţi de asceţi. Căsătoria, cred eu, nu te scuteşte deloc de atacul demonului. Poate fi o scuză ca să nu te simţi vinovat, dar numai pentru momentele în care faci copii. Şi în rest? Cred că sexul poate avea o mare legătură cu iubirea – cel puţin într-o primă fază. Fascinaţia pe care o exercită asupra ta  fiinţa de care te-ai îndrăgostit poate face dintr-un episod sexual ceva sublim. Ştiu că în momentul orgasmului, de exemplu, mintea ţi se opreşte fără efort. Ăsta e un rezultat la care aspiră să ajungă sfinţii şi asceţii din orice tradiţie spirituală – şi trudesc pentru asta. Dacă sexualitatea ar fi folosită ca un instrument pentru a atinge o condiţie existenţială superioară?

 Sigur că nu e ideea mea. Prima oară am găsit-o cu ani în urmă, la Eliade. „În timpul maithunei se săvârşeşte o unire de ordin mistic, în urma căreia cuplul dobândeşte conştiinţa nirvanică.” (Maithuna este numele dat de indieni acelui tip de fuziune sexuală sacră, ritualică, în care cei doi membri ai cuplului au drept scop reîntorcerea la conştiinţa de sine primordială, la Dumnezeu.) „Împreunarea ritualică ce  imită „jocul” divin, nu sfârşeşte cu o emisiune seminală” – mai zice Eliade în Istoria ideilor şi credinţelor religioase.

 Însă chiar şi dacă reuşeşti să ai – ca bărbat – orgasm fără ejaculare, nu e sigur că ai scăpat de demon. Pentru că reţinerea ejaculării nu înseamnă şi că energia respectivă a luat-o neapărat prea în sus. Poate să rămână la un nivel la care să te facă să fii foarte puternic şi mândru de asta, şi nu neapărat să te ducă glonţ la Dumnezeu. Tot o inimă pură şi nobilele idealuri îţi trebuie şi pe calea asta. Însă există o şansă să fii mistic şi fără să te abţii de la sexualitate. Sau, cu alte cuvinte, dacă tot ai ales să faci dragoste, măcar poţi să faci din asta o artă sacră.

Te măriţi cu mine?

De ce, de ce sunt femeile atât de disperate să se mărite? Cine le-a împlântat lor în subconştient ideea şi de ce? Numai în 2008, peste 40 000 de cupluri au divorţat în România, cele mai multe din cauza banilor! Ce mai rămâne din romanţă (presupunând că a fost vreuna) dacă ţigăneala poate dura şi trei ani?

 Din păcate, sunt nevoită să am o mare compasiune pentru două dintre prietenele mele bune, care sunt în situaţia de a divorţa, dar niciuna nu e încă atât de puternică încât să ia taurul de coarne. Găsesc tot felul de motive, care mai de care mai plauzibile, cu dorinţa secretă că bărbatul lor îşi va da seama ce greşeală imensă face. Copii de vârste sub cinci ani sunt implicaţi. „Nu există copilărie fericită, îmi spune una dintre ele. Copilăria, prin definiţie, este o perioadă traumatizantă”. Cealaltă se pierduse cu firea deunăzi, când băiatul cel „mare” (sub patru ani) a întrebat-o de ce nu mai vine tati acasă.

 Nu vreau să spun că am ceva împotriva căsătoriei, ci doar împotriva isteriei feminine de a se mărita cu orice preţ. Nu vreau să spun nici că toate căsătoriile eşuate se datorează isteriei feminine. Dar trebuie să recunoaştem că femeile suferă mai mult din cauza asta decât bărbaţii.

 Femeile sunt cele care au inventat cărţi şi programe ca să-şi găsească soţi până la o anumită vârstă. Am rezistat să citesc o asemenea mostră până la pagina la care autoarea sugera ca viitoarea mireasă să-şi găsească un „mentor” care să-i supravegheze urmărirea etapelor până la altar. Mentorul trebuia să aibă o listă de calităţi folositoare – îl alegeai simplu, din agenda de telefon!! După o convorbire edificatoare, urma o întâlnire prin care se stabilea un contract scris şi semnat de ambele părţi (formularul era dat în carte), prin care „mentorul” se obliga să o asiste pe candidata la măritiş cel puţin de două ori pe săptămână. Ăsta a fost momentul în care am închis cartea şi am renunţat să citesc mai departe. Suportasem deja sfaturile despre cum să renunţi la cursul de felicitări – care te interesează – în favoarea unui curs de tâmplărie, unde ai mai multe şanse să-ţi găseşti bărbat. Şi nu cumva să te duci în pauză la toaletă, în definitiv pentru pauza aia te duci la curs, pentru că numai atunci ai timp să socializezi. Cât despre cursul de felicitări, poţi foarte bine să îl frecventezi la anul, după ce vei fi deja măritată, deci vei fi atins fericirea supremă!!!

 Câte umilinţe sunt în stare să suporte femeile numai pentru a avea o verighetă pe deget! Prietena mea care nu are curajul să divorţeze – deşi e clar că bărbatul acela nu mai are de mult aceleaşi idealuri ca ea – suferă că peste o sută de ani, când nu vor mai fi, n-or să fie pozele lor pe aceeaşi cruce la cimitir! Dincolo de aspectul sinistru e un romantism înduioşător. Fata chiar crede în vorba cu „până când moartea ne va despărţi”. De fapt, nu asta ne dorim toţi? Şi atunci de ce nu suntem în stare să „ţinem aproape” orice ar fi? Ce se petrece cu oamenii din zilele noastre, de ce au distrus acest frumos ideal?

 Hai să ne trezim un pic la realitate. Nu dragostea ideală îi ţinea pe oamenii căsătoriţi lipiţi o viaţă întreagă, cu toate că mulţi se minţeau chiar şi pe ei înşişi că chestia aia chinuitoare în care se zbat zi de zi asta e. Kant dădea, pe vremea lui, o definiţie foarte corectă căsătoriei. Spunea, în Metafizica moravurilor, ceva de genul: „Căsătoria reprezintă dreptul de posesiune şi folosinţă reciprocă exclusivă a organelor şi funcţiunilor sexuale pe întreaga durată a vieţii.” Sigur că nu mi l-aş alege niciodată pe Kant drept consilier marital, dar cât de mult poţi să-l contrazici? Mai e o definiţie haioasă dintr-un film care mi-a plăcut mult: „An informal arrangement where she humiliates me in public and makes my life difficult, and in return I let her live in my home.”

 Cu alte cuvinte, pretenţiile se învârt cam în zona: sex, imagine publică şi avantaje materiale. Unde e iubirea în toată povestea asta? Nu pot doi oameni să se iubească „până când moartea îi va despărţi” şi în afara instituţiei? Instituţia îţi dă drepturi, dar şi obligaţii. Obligaţia e ceva care, prin firea omenească, e menită să stârnească opoziţie. Din momentul în care faci ceva că trebuie, s-a terminat cu poezia şi iubirea, cărora le place să zburde libere şi aerisite.

 Căsătoria devine un scop, un bun de câştigat. Ceva ce îţi doreşti, şi după ce l-ai obţinut, te relaxezi. Îl pui deoparte, nu mai trebuie să-ţi baţi capul cu el. Dar undeva, în adâncuri, tânjeşti după altceva. Ştiu şi oameni care au reuşit să facă din căsătorie o artă. Foarte puţini. Dar au făcut din iubirea lor scopul vieţii. Acum, când vorbim, lucrează încă la asta…