Elena Mirò, modă pentru femei reale

Mamă, ce mi-a plăcut! M-am uitat până la capăt şi nu mă mai săturam. Hainele puneau în valoare femeile – da. Dar cum complimentau femeile aceste haine! Felul ameţitor în care îşi mişcau şoldurile, emanaţia lor plină de forţă şi finalul glorios în care o armată de femei cu forme au început să zâmbească… Zguduitor!

La drept vorbind, marea majoritate a femeilor aşa arată. Numai că le împoaie capul revistele de “specialitate” că trebuie să slăbească. Ce tâmpenie sinistră! În loc să strălucească în toată plenitudinea lor feminină, să emane cu graţie putere şi energie, ele se chinuie să “dea jos” nu ştiu ce elemente care pentru nişte persoane care nu le cunosc, şi cărora evident nu le pasă de ele, sunt “în plus”.

Marea majoritate a creatorilor de modă sunt bărbaţi şi homosexuali. Ce ştiu ei despre cum se simte bine o femeie? Nu mă mir că cea care a fost, până acum câţiva ani, singura creatoare de modă pentru “plus size”, e o femeie!

Se pare că femeile adevărate cuceresc în sfârşit lumea modei. Uite cum arată Elle din Franţa luna asta:

Mă bucur nespus! Sper numai să nu înceapă o isterie cu îngrăşatul acum. Cred că cel mai important este să învăţăm să ne iubim corpurile şi să le descoperim forma optimă, fără să ne mai chinuim să arătăm ca nu ştiu ce model pe care ni-l impune cineva.

Later edit:

Pentru prima oară, o prezentare de modă la care se uită şi iubitul meu. Până la sfârşit. Evident, n-a văzut nicio hăinuţă dar mi-a atras atenţia că n-am termen de comparaţie pe pagină (pentru cine nu stă toată ziua pe Fashion Channel). Aşa că pun şi Calvin Klein, ca să vadă toată lumea că oasele de pe clavicule la vedere nu sunt neapărat o încântare. “Vai de mine, sunt hidoase!” – comentează domnul mai sus menţionat, care observă în plus că nici cameramanul nu zăboveşte prea mult pe corpurile manechinelor, că n-are de ce. Şi mai zice că ar fi trebuit să pun titlul “Elena Mirò, modă pentru femei în viaţă”.

Sunt Ghiţă. O iubesc pe Margareta

Tocmai am făcut o descoperire epocală. Am observat că de cele mai multe ori oamenii nu înţeleg aceleaşi lucruri prin aceleaşi cuvinte. Ceva de grădiniţă, ştiu. Fiecare îşi construieşte propria realitate atât de personal, încât se dovedeşte a fi închis în ea ca într-un turn de fildeş. Orice cuvinţel care ajunge la noi rezonează în aşa fel încât să se integreze cum trebuie în lumea noastră, s-o susţină şi s-o protejeze. Nimeni n-are nicio treabă cu Adevărul, toate conceptele pe care le-am studiat cu trudă pe băncile şcolii se dovedesc a fi degeaba. O bandă de nebuni numiţi filosofi – care mai au şi pretenţia de a se crede genii – s-au apucat să definească nişte noţiuni ca să dea cât de cât impresia de certitudine, într-o lume în care există atâtea realităţi cîte amprente, şi toate la fel de unice.

Să luăm de exemplu iubirea. “Te iubesc”-ul meu n-are nicio legătură cu “te iubesc”-ul tău. Şi poate nici cu tine! Citeam de curând că nimeni care nu ştie cine este el cu adevărat nu poate spune un “te iubesc” autentic. Corect, şi eu cred la fel. Dar de aici deja putem să începem să interpretăm. Pentru că răspunsul la întrebarea “cine sunt eu?” este de genul acelor “adevăruri” personal valabile. “Eu sunt Ghiţă” – e clar. Pot să-ţi spun că “te iubesc pe tine, Margareta”, şi mai departe înţeleg ce vreau. Mă supăr dacă nu mă iubeşti şi tu la fel, fac aceleaşi chestii pe care le critic la tine – cu graţie – şi sunt convins că universul meu e perfect aşa cum e.

Mai poate să vină un domn psiholog care să spună că a fi tu însuţi înseamnă să-ţi poţi delimita personalitatea cu claritate, să fii independent şi să nu trăieşti pentru altcineva – uitând astfel de tine – şi e în regulă, poţi să iubeşti. Sunt convinsă că am înţeles ce-a vrut să spună la fel de bine cât am înţeles şi ce înseamnă “eu sunt Ghiţă”. Adică cum să nu uit de mine? Poate cineva să-mi spună cu claritate unde încep eu şi unde mă termin şi începe cel pe care îl iubesc, ca să nu ne încurcăm? De câte ore de terapie am nevoie pentru asta?

După care vine sfântul Augustin şi zice: “iubeşte şi fă ce vrei”! Ahaaa – pot să fac ce vreaaau, cât de taaaree! Cum adică dacă iubesc? Păi iubesc, normal că iubesc, simt eu în inima… sau unde oi simţi, acolo. Sigur că iubesc, nu ţi-am zis?! O iubesc pe Margareta.

Nu, mămică. Despre altfel de iubire e vorba aici. Sfântul zice de iubirea aproapelui ca şi cum ar fi pentru tine însuţi. Asta înseamnă să uiţi de tine luptându-te cu nămeţii să scoţi de sub ei un necunoscut. Să nu fugi de cerşetor, de bătrân, de bolnav – dimpotrivă. Eu nu sunt virtuosul aici, sunt cel mai păcătos. Şi tocmai pentru că ştiu că încă nu iubesc cu adevărat, mă exasperează când văd că oamenii nu înţeleg.

Iubirea adevărată se învaţă – culmea – în singurătatea sufletului. La fel ca adevărata libertate pe care o atingi când renunţi la orice libertate personală, la fel ca adevărata cunoaştere la care ajungi când nu mai vrei să cunoşti nimic. Dar deja am spus prea multe cuvinte pe care fiecare le înţelege în felul său. Probabil că nici eu nu le pricep, deşi mă dau mare deşteaptă.

Eu cred că nu iubim cu adevărat dacă dragostea durează doar trei ani. Şi nici dacă numărăm să vedem cât ţine. Şi nici dacă ne întrebăm dacă suntem fericiţi sau nu în iubire. Aş vrea ca în loc de “te iubesc” să spunem: “ce aş putea să fac pentru tine?”. Fără teamă că o să ni se dizolve individualitatea şi o să rămânem fără noi. Şi aici cred că se aplică magia renunţării. Cu cât uiţi mai mult de tine în favoarea celuilalt – dar nu o uitare tâmpă, adormită, ci o uitare a meschinăriei şi a aşteptării – cu atât ai mai multe şanse să fii copleşit de iubire.

Închei cu revolta. Ce vreau să spun de fapt este: dacă vrei să afli ce e iubirea, iubeşte tu primul. Şi vezi tu ce se întâmplă dup-aia.

Cât de mult ştii să rămâi tu însăţi într-o relaţie?

Am cunoscut odată o femeie superbă. Blondă, zveltă, rochia albastră simplă şi elegantă îi punea în evidenţă ochii de aceeaşi culoare. Am stat de vorbă vreo două ore despre viaţa ei – aveam de făcut nu ştiu ce material, dar povestea ei n-am putut să o uit. Se îndrăgostise de un bărbat care mai avea pe cineva. Era, cum s-ar spune, “cealaltă” femeie, amanta. Mult dorita şi visata. Sau cel puţin aşa a reuşit să o convingă el. Au trăit împreună fascinantul început, după care fata a simţit că vrea mai mult. Iubita oficială ştia deja de ea. El le dorea pe amândouă probabil, din moment ce – aflase prietena mea cea nouă mult mai târziu – le convingea în fiecare săptămână că se desparte de cealaltă. Zilele treceau. Şi anii. La un moment dat, frumoasa blondă a rămas însărcinată şi a născut o fetiţă. Erau o familie acum. Rolurile între cele două femei se inversaseră. Ea era “soţia” (pun în ghilimele pentru că de fapt el n-a luat-o niciodată de nevastă), cealaltă amanta. Aveau afaceri împreună, o casă, bani – mulţi – la comun. Munceau cot la cot, aveau satisfacţii materiale, dar relaţia era un calvar. Ea nu se simţea deloc iubită şi acceptată. El era din ce în ce mai distant, ajunsese să o critice din orice. Devenise violent şi descurajator. Ea se neglija. Se îngrăşase, abia mai avea chef să se spele, cu atât mai puţin să se împodobească. Se simţea complet pierdută şi fără valoare. Din fericire, fetiţa creştea şi nu era proastă. Sau avea o intuiţie extraordinară, pentru că de la o anumită vârstă a început să-i servească mamei replicile mai ceva ca un oracol. Îi spunea zilnic că e puternică şi frumoasă, şi mai presus de orice, îi spunea că o iubeşte. Privirea încrezătoare a copilului i-a redat femeii stima de sine pierdută. Încetul cu încetul a început să se trezească  de sub “vraja” lui. N-a fost uşor, pentru că pe cât de acerb era în criticile lui, pe atât de disperat devenea când ea făcea chiar şi cel mai mic pas să se îndepărtaze. Şi-a luat copilul şi plecat în lipsa lui (noroc – spunea ea râzând! – că se mai ducea şi pe la cealaltă), şi o vreme nu i-a răspuns la telefon şi nu i-a spus unde se află. Evident, individul era turbat. A avut nevoie de multă tărie să se sustragă fricii – de necunosut, de el – şi să-şi adune puterile pentru o viaţă nouă. A ajutat-o mult şi mama ei. Şi-a început o afacere de la zero. A avut succes. S-a dus la cosmetică şi la sală. Şi-a recăpătat frumuseţea şi formele, sub privirile copilei care o încuraja în fiecare zi. “Îngerul meu” – îi spunea ea. Şi-a revenit. Într-un târziu, când a simţit că e pregătită, s-a întâlnit şi cu el. Bineînţeles, când a văzut-o transformată, a început să lupte să o recâştige. Prea târziu însă. Ea se eliberase de el. Nu mai aveau nimic de împărţit, şi pentru prima oară era fericită că nu fuseseră căsătoriţi. Nu putea să aibă nicio pretenţie, nici măcar asupra copilului care deja avea 10 ani şi nici nu voia să-l vadă.

De ce v-am spus toată povestea asta? Ca exemplu pentru cât de mult pot femeile să uite de ele într-o relaţie. Natura feminină e croită în aşa fel încât scopul vieţii sale este să se împlinească prin iubire. Tot ce face este să-şi caute iubitul şi alesul, unicul şi neasemuitul. Salvatorul şi limanul. Toată viaţa. Unele îl găsesc aşa cum vor, altele dau numai peste umbre ale sale, altele nu află nici picior de el. Oricum ar fi, toate preocupările lor se înscriu acestui ideal mai mult sau mai puţin mărturisit. Natura feminină e croită să arate, să demonstreze. Să-şi expună calităţile, frumuseţea, hainele pentru a fi văzute şi alese. E extrovertită prin definiţie. Însă, la un nivel mai profund, avem cu toate idealuri pentru noi. Trebuie să fim atente şi să ne dăm seama de ele înainte de a ne lua viaţa pe dinainte când ne sfârâie călcâiele după un bărbat. Pentru că din acel moment eixstă riscul să începem să trăim doar pentru el. Cel mai important nu mai este ce vrem noi, ci ce vrea el. Cum să-i venim în întâmpinare, de ce are nevoie pentru a-şi îndeplini scopurile. Natura feminină are sacrificul în vene. Şi dacă nu are şansa să dea peste un bărbat cu idealuri nobile – un specimen rar – s-a zis cu fericirea.

Pentru că el se plictiseşte. Are nevoie să simtă dificultatea şi recompensa de a avea o femeie. Prin asta se justifică el ca om. Dacă nu a luptat pentru un lucru, nu-l consideră trofeu şi nu-i acordă importanţa cuvenită. De aceea bărbaţii care au adunat deja foarte mulţi bani au nevoie apoi de putere. Cu cât e ceva mai greu de dobândit, cu atât vor aduna mai multă stimă de sine când îl vor avea. O femeie care îl serveşte şi îi stă la dispoziţie e necesară, dar nu mai prezintă niciun motiv de deranj. Devine o entitate presupusă. Din moment ce e acolo, nu mai trebuie să ne batem capul cu ea.

Între timp, femeia suferă. Nu înţelege cum, când ea nu-i iese din cuvânt, când i se dăruie în totalitate, îl pierde. El nu-i mai acordă atenţie, darămite preţuire şi importanţă. Care-i problema? Eu cred că aici este o cheie foarte importantă pentru noi, femeile. Dacă natura feminină ar fi fost făcută să o servească pe cea masculină până la capăt, atunci ea n-ar fi suferit atunci când el nu-i mai dă atenţie. Dar faptul că aceasta se întâmplă, arată clar că femeia mai are ceva de făcut. Ea trebuie să evolueze continuu. Să aibă propriile idealuri, propria direcţie. Ceea ce îl face pe bărbat să-şi piardă interesul este faptul că ea devine statică. Nu se transformă în nimic, şi normal că el nu mai are nimic de făcut acolo.

Sigur că lucrurile nu sunt atât de simple. Majoritatea relaţiilor sunt marcate de atracţia puternică sexuală de la început. Cei doi sunt zguduiţi de o furtună hormonală în faţa căreia cu greu poţi să-ţi păstrezi mintea limpede, am mai scris despre ea aici şi aici. Abia după ce se mai linişteşte se vede cu adevărat despre ce era vorba în relaţia respectivă. Şi tot atunci, din punct de vedere hormonal, mai ales bărbatul se îndreaptă către ceva nou. Ne văităm de hormoni, dar tot noi am vrea să-i ţinem for ever.

Am citit undeva o clasificare a relaţiilor foarte interesantă. Există trei tipuri de parteneri: tovarăşul de drum, sufletul-soră şi sufletul pereche. Asta în ideea că viaţa e o cale, o şcoală în care învăţăm diferite experienţe pentru a evolua fiecare ca entitate de sine stătătoare. Tovarăşul de drum apare pentru a-ţi furniza diferite experienţe care te vor ajuta să creşti, dar care nu e menit să rămână lângă tine. Atât timp cât sunteţi împreună învăţaţi amândoi ce aveţi de învăţat, dar la un moment dat lucrurile vor deveni imposibile. Nu face greşeala să te măriţi cu unul din aceştia dacă vrei să nu ai o viaţă de calvar. Din fericire s-a inventat divorţul. Al doilea tip, sufletul-soră are multe calităţi ale sufletului pereche, îţi aduce multă împlinire dar tot nu e perfect. Dacă ai norocul să întâlneşti unul din aceştia vei fi mult mai fericită decât în primul caz. Asta arată şi că ai evoluat suficient cât să meriţi aşa ceva, desigur. Sufletul pereche e mai mult un fel de ideal, foarte greu de găsit în lumea reală. O reflecţie perfectă a bărbatului interior, o poveste feerică cum nu prea există de fapt.

În orice caz, tipul de relaţie în care te afli arată nivelul la care eşti. Dacă te chinui, e clar. Mai ai de învăţat. Viaţa e o şcoală, trebuie să creştem. Femeile se pierd de multe ori în fantezii şi aşteptări care nu fac altceva decât să le piardă timpul. Am avut ocazia să vorbesc cu persoane care nu se mai opreau din repoşuri, cu toate că eu tot încercam să le spun că ele sunt cele care trebuie să facă ceva, şi asta şi după zeci de ani de relaţie! “Da, dar el uite ce-a făcut”… “Da, dar să facă şi el”… – şi vorbele mele treceau ca apa pe lângă gâscă.

N-o să facă. Sau dacă o să o facă, o să treacă mult prea mult timp. Am citit altundeva că, în clipa în care murim, ne rememorăm întreaga viaţă. În acea clipă. Toţi anii, toate experienţele, toate gândurile prin care am trecut au nevoie de o singură clipă pentru a se derula, în momentul în care trecem dincolo. De ce să mai aşteptăm? Mai bine începem de pe acum. Aşa că dragă femeie, ce-ţi doreşti tu? Care sunt visele tale ascunse, ce comori ascunzi în tine adânc? Scoate-le la iveală de dragul tău, şi ai toate şansele să fii fericită. Dacă mai e şi un bărbat care să se bucure de asta, cu atât mai bine. Dacă nu, oricum ce ai de pierdut?

Scriu pentru femei, din punctul de vedere al unei femei. Mă gândeam să încep cu asta dar probabil că nu e necesar. Majoritatea bărbaţilor nu cred că vor trece de prima poveste din text. Sau poate mă înşel