Femeile din seriale poluează subconştientul colectiv

Patternul e cam aşa: povestea începe minunat, personajele sunt frumoase, decorurile aşişderea. Te regăseşti în ele, sau ai vrea. Treptat, acţiunea se complică. Intervine un eveniment negativ. Intriga în care fiecare personaj e înhăţat devine o luptă pentru supravieţuire – fizică, emoţională, cum o fi ea. Fiecare episod se termină când suspansul e maxim, astfel încât să mori de nerăbdare să afli cum se continuă. Ca spectator, eşti dezamăgit mereu în aşteptarea ta de a vedea cum se rezolvă conflictul. Conflictul nu se rezolvă, ci „se dezvoltă”. Ca la jocurile pe calculator: urmează „next level”. Octava superioară a luptei te epuizează deja. Dacă ai o serie întreagă de văzut, când ajungi la capat eşti secătuit de vlagă. De ce? Conflictul a evoluat, personajele – nu.

Sex and the City. La prima serie, nu plecam nicăieri la ora la care începea serialul. Îl aşteptam mai ceva decât câinele lui Pavlov. Fiecare episod aducea în discuţie o problemă feminină şi o posibilă rezolvare – plus glamuroşenie de la New York. Viaţa părea mai frumoasă. Treptat, personajele au început să-şi dezvăluie din ce în ce mai multe defecte. Din nişte tinere pline de avânt în căutarea adevărului au devenit obsedate de imaginea exterioară, sex, dominarea celorlalţi etc. Nu mai zic de filme. La al doilea, cu greu am rezistat 10 minute. Era despre nişte tăntici care etalau un stil exagerat şi aveau nişte probleme de adolescente. Dacă asta e direcţia către care aspiră o femeie în viaţa ei, mă lipsesc bucuroasă. În tinereţe aveam nişte idealuri şi cucoanele astea nu fac altceva decât să-mi demonstreze că nu există. Sunt patetice şi dezolante.

Desperate Housewives. Cinci femei imaginare „minunate”. La care se uită încă sute de milioane de femei reale numai în State – ce să mai zic de restul. Şi asta numai după statisticile oficiale de la televiziuni, nu punem la socoteală că episoadele pot fi văzute la liber pe net. Povestea e spusă de un personaj care a dispărut în circumstanţe bizare. Şi însoritul cartier îşi revelează din ce în ce mai mult dedesubturile lui sumbre. Cu cât sunt mai perfecte aparenţele, cu atât sunt mai sinistre lucrurile care se ascund. Femeile respective au toate motivele să fie „disperate”. Parcă ar fi luat la rând cele 10 porunci şi s-ar fi hotărât să le încalce neapărat. Nu că aş vrea să fiu mai catolică decât papa, dar după ce te fascinează prin ingeniozitate în prima serie, îţi stimulează spiritul competitiv în a doua, din a treia încep să devină machiavelice. Am încercat să mă mai uit – mă cuprinde o greaţă fizică. Aceeaşi obsesie pentru faţadă şi aceeaşi lipsă acută de conţinut. Bietele de ele, parcă sunt blestemate. Niciuna nu reuşeşte să-şi depăşească umila condiţie de femeie slabă, lipsită de orizont. Găsesc cele mai perverse căi de a-şi rezolva a problemele, de parcă scenariştii şi-au dat toată silinţa să reprezinte prin ele toată mizeria umană.

Californication. M-am uitat de curiozitate la prima serie, că se entuziasmase o prietenă de-a mea pe facebook. Femeile de aici sunt mai disperate decât celebrele neveste. Sexul este exhibat în latura lui cea mai abjectă. Nimeni nu se iubeşte cu nimeni, dar toată lumea face sex. „Fuck-me” – se roagă amărâtele care n-au descoperit altă cale de a afla cine sunt – de bărbaţii care de-abia mai pot şi ei. „Sau bine, înţeleg că nu poţi. Dar presupunând prin absurd că ai putea, crezi că aş fi destul de atrăgătoare ca s-o faci?” Jesus! Oamenii ăştia n-au niciun scop în viaţă?! Toată lumea e deprimată, şi mai sunt si tinerelele fiice pentru care ai senzaţia că viaţa s-a sfârşit înainte de a începe. Ideea de familie e ambiguă şi de fapt distrusă, iar limbajul e inacceptabil. La noi în ţară nu ar fi posibil un asemenea serial – în limba română, mă refer. Încă mai avem o şansă să rămânem oameni. Sper…

Gossip Girl. Preferatul meu. M-am uitat la toate seriile şi verific din când în când să aflu când se continuă. Nu din cauza subiectului, din cauza stilului. Mă uit la el ca la paradă, că altceva decât modă n-ai ce să vezi. La început, două fete frumoase erau prietene. Bine, una din ele avea probleme, dar uite: se redresează, începe o viaţă nouă şi totul e minunat. Nu mai zic, reţeta e aceeaşi. Comedia umană, caractere fel de fel… Invidii, gelozii, răutăţi, mâncătorii… Femeile nu vor decât să arate, în niciun caz să conţină. Cu toţii sunt din ce în ce mai răi şi mai meschini. Plictisitor – noroc cu stilul, cum spuneam.

Repet: niciun personaj nu evoluează, în nicio direcţie. Toată lumea decade, toată lumea descoperă secrete din ce în ce mai negre, lucrurile iau mereu o întorsătură mai proastă. În final, rămâi cu un gust amar. Eu una m-am săturat. Mi-e dor de serialele de altădată, gen Emma Harte. Deşi conţin şi ele răutate omenească din belşug, măcar personajul principal se transformă în bine. Dă dovadă de ambiţie, de putere, în sensul bun. Dacă se răzbună la un moment dat, o face pentru a pedepsi pe cineva care o merită, nu aşa… din amor propriu.

De ce poveştile femeilor de azi nu ne mai fac să credem că putem dărâma munţii? Problema nu e că nu există femei adevărate, ci că poveştile lor nu sunt spuse în gura mare – cum sunt cele ale femeilor din seriale. Personal, am cunoscut nenumărate asemenea fiinţe, pe vremea când lucram la Unica şi făceam rubrica „Femei în top”. Şi ele sunt printre noi, le întâlnim în fiecare zi. Dacă cineva ne-ar spune mai ales poveştile celor care reuşesc, care trec dintr-o condiţie mai slabă la una mai puternică, ne-am umple de bucurie şi entuziasm. Am crede că viaţa e frumoasă. Am simţi că prindem puteri şi ne-am depăşi mai uşor propriile micimi. Am construi împreună un subconştient feminin puternic şi bine orientat. Aşa… dacă nu ne ţinem la adăpost de aceste „poluări” prin sugestie în masă care se fac prin seriale (la telenovele nici nu mă uit, din principiu), ajungem să credem, aşa cum îmi explicau foştii mei elevi, pe vremea când eram profesoară: „Femeile nu vor decât bani, doamnă. Şi dacă nu furi, n-ai de unde să ai bani”. Din păcate, oamenii care au creierul să judece corect această afirmaţie sunt mult mai puţini decât cei care cred sincer în ea.

Spune-mi câte perechi de pantofi ai ca să-ţi spun cine eşti

De fiecare dată când mă plimb prin magazine şi văd mulţimea şi diversitatea de modele – care mă tentează, desigur – mă confrunt cu o senzaţie că ceva nu e în regulă. Să fie de vină copilăria ceauşistă în care shoppingul era un eveniment determinat doar de tocirea articolelor „în uz”? Sau poate faptul că ştiu că am deja cel puţin o pereche din fiecare categorie cu care nu m-am încălţat niciodată sau ultima oară acum doi ani? Am constatat totuşi că, în pofida isteriei feminine care s-a creat în jurul pantofilor, chiar şi vedetele (cele zdravene la cap) se încalţă mai ales cu cei care le plac cel mai mult sau pe care îi găsesc a fi mai comozi. Şi aceştia nu sunt chiar atât de  mulţi. De ce simt femeile nevoia să-şi facă provizii de pantofi?

În Dicţionarul de simboluri şi arhetipuri culturale al lui Ivan Eseev, am găsit asta: «Principalele funcţii şi sensuri simbolice ale încălţămintei sunt derivate din semnificaţiile falice ale piciorului şi din rolul lor de a media contactul cu pământul şi a înlesni deplasarea omului. Un simbol sexual feminin este pantoful (condurul, papucul), atât de transparent în basmul Cenuşăresei, prezent însăşi în ceremoniile nupţiale şi în vrăjile de dragoste ale diferitelor popoare. În psihanaliză, visele cu încălţămintea au, de regulă, o interpretare sexuală. Încălţămintea e simbolul pelerinului şi al călătoriei. Încălţările din piele de animal, strâns legate de corporalitatea omului şi adunând pe ele colbul şi necurăţenia drumului, sunt asociate fiinţei carnale. De aici interdicţia la musulmani de a intra în moschee încălţat, ca şi preferinţa unor anahoreţi şi sfinţi de a umbla desculţi. Punerea piciorului pe o porţiune de pământ e un semn al luării în stăpânire, de aceea încălţămintea e şi un simbol al dreptului de proprietate, de autoritate şi de stăpânire tiranică, de încălcare a libertăţii (mai ales în cazul încălţămintei războinicului; cf. expresiei „cizmă prusaca”).»

În Dicţionarul de simboluri al lui Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant este menţionat că „a umbla încălţat înseamnă a lua în posesie pământul“. În Cartea Rut, 4, 7, se arată că: „Înainte, la facerea unei cumpărături sau a unui schimb, pentru întărirea lucrului, era în Israel obiceiul acesta: unul îşi descălţa sandala sa şi o dădea celuilalt…“ În acest context, încălţămintea devine simbolul dreptului de proprietate. În Islam, străinul se descalţă înainte de a intra în casa gazdei tocmai pentru a-şi demonstra gândurile paşnice şi calitatea de oaspete, fără nici o intenţie ascunsă de a deveni stăpân. Credincioşii moscheilor se descălţau ca dovadă că solul pe care îl atingeau cu picioarele nu le aparţinea lor, ci lui Dumnezeu. Generaţii întregi de călugări creştini au umblat desculţi numai pentru a-şi semnala condiţia smerită, sărăcia asumată. Sfânta Vineri, în credinţele şi basmele populare, umbla prin lume până îşi tocea opincile. Această uzură a încălţămintei semnifica tocmai datoria împlinită.

Aşadar: sexualitate, drept de proprietate, a lua în stăpânire, a domina. Nu mă înţelegeţi greşit. Îmi plac şi mie pantofii, ca oricărei femei. Dar faptul de a strânge grămezi când nu ai nevoie mă pune pe gânduri. În general, excesele au în spate compulsiuni. Mă gândesc că abundenţa de pantofi din cămara unei femei arată de fapt că ea se simte nesigură – de sexualitatea ei, de succesul ei, de fiinţa ei în totalitate. Cum a ajuns să fie depăşită utilitatea unui obiect cu sensuri simbolice atât de profunde? „Greierele şi furnica” ajută la explicarea situaţiei. E simplu: îţi faci provizii pentru o vreme când ştii că nu o să mai ai. Proviziile excesive de pantofi arată că persoana respectivă se teme că va pierde… exact ce simbolizează pantofii. Exprimă frica de bătrâneţe, frica de sărăcie, lipsa stimei de sine… Paris Hilton, iconografică pentru colecţia de pantofi şi toate cele, are reputaţia pe care o merită. Toată lumea crede despre ea că nu prea are nimic în căpuşorul ei cel blond. Niciun lucru serios şi valoros din alt punct de vedere decât cel material nu se lipeşte de ea. Vrea cineva să fie ca ea?

“Pantofii nu ştiu care au fost încălţaţi de nu ştiu cine la un eveniment caritabil – şi doar e bine să participăm la evenimente caritabile, nu?” “Pe ăştia i-am purtat la premieră la Tarantino – bun regizor.” O spune de parcă ar fi mai importanţi pantofii decât faptul în sine. Acum o sută de ani, oamenii încă mai credeau că, pentru a fi fericiţi, au nevoie de iubire, de prietenie, de adevăr – valorile autentice. Acum, femeile şi-ar umple bucuroase rafturile  mai curând cu pantofi decât cu cărţi. Am cunoscut personal mai multe vedete de la noi care îşi reîmprospătează periodic garderoba. Tot ce nu mai poartă sau nu le mai place dau la prietene sau la săraci. Au articole preferate pe care poartă până le tocesc. Le admir fără rezerve pentru că refuză să devină nişte consumatoriste spălate pe creier. Fericirea şi împlinirea unei femei nu ar trebui să depindă de numărul de perechi de pantofi – ci mai degrabă de ceea ce simbolizează ei, cum spuneam mai sus. Şi în orice caz, nu are sorţi de izbândă dacă se sprijină pe ceva dinafara. Cu alte cuvinte, shopingul ca terapie e o vrăjeală. Dar despre asta o să mai vorbim… Promit să revin în curând.