Plec de la Unica – dacă se poate spune că poţi pleca dintr-un loc în care ai lăsat o parte din tine. Mulţumesc tuturor pentru tot ce m-au învăţat. Dar într-o călătorie, oricâte oraşe minunate ai întâlni în cale nu te opreşti, pentru că scopul tău este să ajungi la Capătul Drumului.
“Dacă vrei ceva ce n-ai mai avut trebuie să faci ceva ce n-ai mai făcut” – circulă o vorbă printre noi. Ne place să credem că suntem liberi, dar de fapt nu dorim decât să fim lăsaţi să facem ceea ce avem chef. Dorinţele şi plăcerea sunt motoarele care funcţionează în noi la turaţie maximă. Numai că direcţia este dată de altceva, ceva care dacă nu e treaz înăuntru, altcineva ne ghidează dinafară. Pentru cine nu e capabil să-şi ia hotărârile, o să hotărască întotdeauna altcineva.
Dorinţele şi plăcerea te fac să fii susceptibil de a fi manipulat. Cineva care-ţi ştie dorinţele, ştie ce să-ţi dea pentru a te duce acolo unde vrea. Tu te simţi liber, pentru că eşti satisfăcut şi faci ce ai chef. Dar asta nu te asigură de libertate. Pentru că dacă ţi se taie deodată obiectul dorinţei, te trezeşti brusc suferind şi fără rost. Unde e libertatea ta atunci? Dacă nu eşti prea focalizat asupra pierderii tale, se poate să-ţi dai seama că libertatea înseamnă altceva.
Libertatea adevărată nu se defineşte faţă de ceilalţi – pentru că atunci întotdeauna va fi cineva care să vrea exact invers decât tine şi la un moment dat lumea poate deveni un loc prea strâmt pentru toţi. Adevărata libertate se defineşte între tine şi tine. Atunci când nimic dinafară nu te mai poate scoate din starea de fericire interioară, când tot ceea ce ai putea să pierzi te lasă egal - nu indiferent – nu mai poţi fi manipulat după dorinţele tale. Pentru că poţi oricând să renunţi la fiecare din ele. Abia atunci nu mai are nimeni cu ce să te “prindă”.
De unde ştii unde-ţi sunt limitele, cu ce te poate cineva manipula? Uită-te ce te doare cel mai tare. Mai uită-te o dată. Câtă vreme ţi-e frică de un lucru, îl vei evita. Câtă vreme ai ceva de evitat, grija faţă de el te va urmări pretutindeni. Până când nu-l confrunţi, nu ai cum să fii liber. După cum se vede în film, confruntarea e imaginară. Crezi că ceea ce vezi este realitatea, dar realitatea o vezi prin simţuri, care ştii prea bine cât de imperfecte sunt. E suficient să apună soarele, pentru ca totul să fie înghiţit în umbre. E suficient să ai un deranjament la stomac pentru ca o prăjitură delicioasă să ţi se pară amară. Nu fii sigur că ceea ce vezi din prima e real.
Singurul mod de a scăpa de o limitare e… să n-o mai ai. Nimeni nu va face în locul tău aceasta. Îndrăzneşte şi pune-te exact în situaţia care nu-ţi convine. Zâmbeşte-i, ai toate şansele să fii liber.
Mădălina Manole s-a sinucis. O ştire cutremurătoare care ne-a zguduit. Îmi pare nespus de rău când aud despre cineva care a făcut asta, cu atât mai mult cu cât ştiu că nu-şi va rezolva problemele care l-au împins să facă un asemenea gest, ba chiar “dincolo” îi va fi cu mult mai greu. Dar nu ai cum să înţelegi aşa ceva decât în măsura în care crezi că “dincolo” înseamnă ceva. Din păcate, marea majoritate a oamenilor nu cred, iar sinucigaşii fac parte din această categorie. N-o să încep din nou să vorbesc despre misterul şi sensul vieţii – deşi n-ar fi o idee rea – altceva mă nedumereşte pe mine. De fapt deja nu mă mai nedumereşte, deja mă deranjează. Circul din media.
OK, nu poţi să ignori o astfel de ştire, oamenii sunt însetaţi de “sânge”, se va vinde ca pâinea caldă. Dar deja am deviat. Cu ce substanţă s-a sinucis Mădălina - gramajul exact. Câţi oameni s-au sinucis pe zi de atunci. Ce alte metode au ales alţi sinucigaşi. Cu cât a crescut rata sinuciderilor de atunci. Cât de celebră a devenit Mădălina după moarte. Psihologii evaluează consecinţele, motivele, multitudinea de aspecte – şi nu ştiu cum, parcă le dă cu plus!!
Unii dau vina pe conjuncturile astrologice, şi nu neg că ar putea avea dreptate. Dacă însă toţi oamenii care au nu ştiu ce cuadratură nefastă s-ar apuca să se sinucidă, unde am ajunge? Înţeleg că sinuciderea Mădălinei Manole e o ştire, dar nu-mi place direcţia în care a fost folosită. Dacă, de exemplu, în loc să ne invite pe toţi să ne sinucidem – acum că avem reţeta exactă, avem şi motive, şi model şi conjunctura astrologică “favorabilă” – ne-ar povesti cineva despre consecinţele acestui gest în lumea de dincolo? Dacă s-ar folosi exemplul pentru a ne face să medităm asupra sensului vieţii şi asupra a ceea ce putem să schimbăm în bine pentru a ajunge să nu mai avem nevoie să ne sinucidem?
Din păcate, în zilele noastre foarte puţină lume mai e preocupată de a-şi căuta măcar menirea, darămite să şi-o şi îndeplinească! Ceea ce suntem învăţaţi în mod stăruitor este că în lume se întâmplă lucruri tragice din ce în ce mai mult – de la cataclisme naturale până la criza economică. Şi ca o încununare a răului din lume, vedetele ajung să se sinucidă! Oamenii mor de simpatie dar nu înţeleg nimic. Aş vrea o altfel de presă, cu un altfel de scop. E clar că are multă putere, dar ce face cu ea?
Ce este preludiul? Dupa cum ii spune si numele, este ceea ce se intampla „inainte de ludiu” – adica, de „joc”. Jocul amoros. Preludiul nu inseamna: „Imi smulge cu brutalitate hainele si ma penetreaza direct”. Nu. Oricat de „horny” ar fi el. Preludiul inseamna mangaieri tandre, miscari blande urmate de altele mai ferme, sarutari care incep bland si devin din ce in ce mai patimase… In fine, un intreg arsenal de gesturi si situatii care trezesc pasiunea unei femei. Spre deosebire de animale, care fac sex doar ca sa se inmulteasca, oamenii ar trebui sa o faca din dragoste. De fapt, si animalele au „preludiul” lor, char daca el consta dintr-o „impaunare” a masculului… Oricum, trebuie sa fie ceva care sa o impresioneze pe „ea”, sa o convinga. Revenind din lumea necuvantatoarelor, o femeie are nevoie de un preludiu care sa dureze de trei ori mai mult decat pentru barbat! Din punct de vedere biologic [i psihologic, femeia are nevoie de preludiu ca sa ajunga la un grad de dorinta sexuala suficient de mare cat sa i se lubrefieze vaginul, si sa poata fi penetrata in asa fel incat sa-i placa. Un bun amant ar trebui sa stie asta. Ce se intampla cand el sare peste preludiu? Femeia n-o sa aiba chef, vaginul ei va ramane uscat si stramt, pe el o sa-l doara cand va incerca sa intre, o sa ejaculeze imediat si toata lumea va fi dezamagita.
Preludiul pentru el. Ei bine, da. In primul rand, el este cel care are nevoie de preludiu. Nu e de ajuns sa fie in erectie ca sa poata sa treaca imediat la actiune. Pentru ca excitatia lui se concentreaza foarte intens doar la nivelul sexului si este in pericol sa ejaculeze imediat. In timpul preludiului, aceasta energie se disipa, ii cuprinde tot corpul, si atunci el va reusi sa-si mentina erectia un timp cat mai lung. In plus, faptul ca un barbat este in erectie nu are prea mare legatura cu sentimentele lui. Barbatii se trezesc din somn „cu cearsaful cort” chiar daca nu au avut vise erotice. Asa ca, daca vrem sa continuam pe ideea: „facem dragoste pentru ca ne iubim”, ar fi de preferat ca sa-si manifeste si sentimentele odata cu erectia. Cum sa-l motivezi sa faca preludiu cel putin un sfert de ora? Ar trebui sa fie de ajuns gandul ca va fi intampinat de un vagin umed si primitor. Iar daca va primi si gemete de orgasm din primele cinci minute, se va simti ca un invingator care si-a primit trofeul. Barbatii sunt competitivi…
Preludiul pentru ea. Sexualitatea unei femei e foarte strans legata de emotiile ei. Nu degeaba se spune ca, pentru ea, cel mai bun afrodiziac este tandretea. E foarte important sa se simta inteleasa, aprobata, admirata si dorita. Si atunci se deschide… Dar chiar si atunci barbatul trebuie sa fie atent. Pentru ca, daca pentru el e OK si chiar de dorit sa fie atins direct pe penis – zona erogena cea mai importanta, pentru ea e exact pe dos! Adica, in nici un caz nu e bine sa fie atinsa direct pe clitoris, nici macar pe sani! Femeia adora sa fie luata „prin invaluire”. Mai intai imbratisata, apoi sarutata. Mai intai saruturi fine, apoi mai apasate. Mai intai sa fie mangaiata „in ansamblu”, si apoi „pe bucatele”. Exista barbati care sunt atat de „maiastri” in arta preludiului, incat femeile lor ajung sa aiba orgasm inainte chiar de a fi dezbracate, atat de bine stiu sa le faca sa-si doreasca! La polul opus se afla aceia care sar cu totul peste preliminarii, si ale caror femei nu stiu ce este acela orgasm. Iar ei se mira de ce sunt ele frigide si isterice!
Ce nu da gres niciodata. Amorul oral. Facut de el ei, inainte de penetrare. Ideal ar fi sa nu lipseasca niciodata. Pentru ca ea se relaxeaza, si chiar daca nu e genul care se lubrefiaza foarte tare, va fi umezita cu saliva lui. Bineinteles, e bine sa stie si el cum se face… Stilul „usor si nu prea umed” merge intotdeauna. Cum il faci sa inteleaga? Aici e mai delicat. Barbatii sunt extrem de sensibili la critici, mai ales in astfel de momente… Cel mai bine e sa-l „inveti” cum iti place atunci cand faceti postura 69. Faceti ca un joc: sa te atinga asa cum il atingi tu. Daca scoti si sunete elocvente cand prinde miscarea, o sa priceapa. Si daca il mai lauzi putin la postludiu… ti-ai asigurat portia de delicii!
A! Si postludiul. E foarte important, mai ales pentru marirea intimitatii in cuplu si pentru sudarea relatiei. E bine ca, dupa ce totul s-a terminat, sa va tineti in brate si sa va povestiti „faze” care v-au placut. Miscari, senzatii, stari… Asa fiecare va invata ce-l incanta cel mai mult pe celalalt, isi vor construi o zona de complicitate, numai a lor.
articol publicat pe unica.ro in martie 2007 – dar la fel de valabil oricand 
Aşa cum am promis, revin în legătură cu subiectul naşterii. În urmă cu 50 de ani, operaţia de cezariană era foarte periculoasă. Dura cel puţin o oră şi necesita rezerve suplimentare de sânge. În zilele noastre, cezariana se face foarte rapid, cu pierderi minime de sânge. Tehnica a evoluat, numărul de cezariene a crescut exponenţial. Pericolele sunt minime, durerile facerii la fel. Profesorul Michael Odent avertizează asupra consecinţelor la nivel social ale acestei opţiuni.
Pentru a aduce pe lume un copil, corpul unei femei – la fel ca al oricărei femele, din orice specie – a fost programat să elibereze un melanj hormonal – oxitocină, endorfine, prolactină etc –un veritabil „cocktail de hormoni” ai iubirii. Nivelul cel mai ridicat de oxitocină pe care îl poate elibera corpul unei femei este imediat după naştere. Această creştere este vitală, nu neapărat pentru a elibera placenta cât mai uşor, ci pentru că oxitocina este considerat principalul hormon al iubirii. Trebuie să ne punem această întrebare: care este viitorul unei civilizaţii născute prin cezariană? Cu atât mai mult cu cât cezarienele se fac programat, de multe ori înainte de a începe travaliul propriu-zis – deci înainte ca acel „cocktail hormonal” să apară, care este vital pentru bebeluş. Din ce în ce mai mulţi oameni vin pe lume lipsiţi de aceşti hormonii iubirii, aceasta se întâmplă deja la scară planetară.
Chiar şi când o femeie naşte natural, mai ales datorită mediului nepotrivit, este nevoie de înlocuirea hormonilor pe cale artificială. Are nevoie de o perfuzie de oxitocină artificială care înlocuieşte oxitocina epifizară. Are nevoie de anestezie epidurală pentru a înlocui endorfinele, primeşte un alt fel de oxitocină pentru eliminarea placentei – şi toate aceste substitute farmacologice blochează eliberarea de hormoni naturali şi ne lipsesc astfel de efectele lor comportamentale.
Ne găsim într-o situaţia fără precendent la nivel global. „Ingeniozitatea” umană a reuşit să facă să devină inutili hormonii ai iubirii în perioada critică a naşterii. În termeni de civilizaţie, ce o să se petereacă peste 3-4 generaţii născute fără hormonii iubirii? E o întrebare foarte importantă. În mediile obstetrice începe să apară conştientizarea acestei probleme. La fel cum Einstein a descoperit beneficiile energiei nucleare, şi tot el a avertizat în legătură cu pericolele ei, un colectiv de medici care au descoperit căile cele mai uşoare de efectuare a cezarienei avertizează despre consecinţele ei periculoase la nivel comportamental, într-o lucrare care deocamdată a fost editată doar în Germania. Michael Odent scrie şi el două capitole, unul intitulat: „Care va fi viitorul unei generaţii născute prin cezariană?”
Lipsa hormonului iubirii în momentul naşterii afectează drastic capacitatea de a iubi a noului născut. Pe termen lung, naşterile prin cezariană generează indivizi cu tendinţe către agresivitate sau exagerat de supuşi. Michael Oldent crede că a devenit o urgenţă redescoperirea nevoilor de bază pe care le are în mod natural o femeie care naşte. E suficient să se ţină seama de acestea, şi numărul de cezariene va scădea de la sine. Mai multe despre acest subiect citeşti aici şi aici (mai ales dacă englezo-franceza domnului doctor te-a descumpănit… e un interviu tradus în română 
).
Stările vin şi trec. Poţi să fii, la un moment dat, bucuros, entuziast, euforic, uimit, pentru ca mai târziu să devii supărat, nervos, îngrijorat, deprimat… După ce te obişnuieşti cât de cât cu „tăvălugul” lor permanent, ceva din tine parcă începe să „rămână rece”. Dacă tot vin şi trec, de ce să-ţi mai baţi capul cu ele? Îţi rămâne să crezi în acel „ceva” care e capabil să le observe şi să aştepte uneori să treacă (mai ales cele neplăcute) pentru a putea deveni productiv – un „eu” superior.
Mă întreb dacă iubirea e la fel ca orice stare. Şi pentru că poate deveni extrem de intensă şi atractivă, dar mai ales pentru că, dintre toate, mi se pare cea mai importantă. Când nu există, ceva profund şi pe care nu poţi să-l ignori din tine intră în alertă. Cauţi. Conştient sau nu, până găseşti. Apoi constaţi că ţi s-a părut – şi începi să cauţi din nou. Neobosit. Până când ceva apare. Iubirea începe acut, cu o „flamă” – starea de a fi îndrăgostit. Îndrăgosteala seamănă mai degrabă cu o criză, intensitatea ei nu poate fi suportată la nesfârşit. Dealtfel, nici n-are cum să dureze, de vreme ce combustibilul ei este noutatea care o face să fie, de fapt, un fel de amestec între iubire şi uimire. Ea poate dura, dar cu mai puţină putere, dacă persoana la care se referă e în continuă transformare şi nu încetează să fie o sursă de minunare. Însă iubirea…
Mai ales după o anumită vârstă, după ce nu mai eşti la prima iubire, o recunoşti. Nu mai e ceva ce n-ai mai trăit. Noutatea ei constă în aspectele nemaivăzute pe care le manifestă cel sau cea căruia i se adresează. Dar este ceva care se repetă. Mă întreb dacă nu cumva iubirea e mai altfel decât toate celelalte stări – sau măcar decât multe dintre ele. Dacă nu cumva face parte dintr-un a fi mai profund. Se vorbeşte despre „iubirea pasivă” – cea pe care o căutăm instinctiv, şi care ne este dată mură în gură mai ales în momentele privilegiate ale începutului – şi despre „iubirea activă”, cea pentru care trebuie să facem eforturi pentru a o menţine. E acea iubire care creşte în situaţiile aşa-zis neplăcute, când cel pe care îl iubeşti face ceva deranjant pentru egoul tău, dar îţi dai seama că e mai important să depăşeşti momentul decât să renunţi la iubire…
De fapt, dacă te uiţi atent, atunci te trezeşti că nu te poţi abţine din iubire. Şocul neplăcerii te poate scoate dintr-o amorţeală în care rămâneai de obicei şi te obliga să devii conştient de tine însuţi. Şi atunci, peste ce dai primul lucru? Peste iubirea care este condiţia ta de a fi. Seamănă a argument, cât de cât? Aş fi vrut să spun că o anumită iubire e specială faţă de altele – care vin şi trec – prin faptul că rămâne. Dar de fapt, orice iubire, atunci când e adevărată, te aruncă în tine însuţi care în esenţa ta eşti iubire. Dacă trece, nu e vina iubirii, ci a neputinţei de a rămâne conectat la ea.
Asta înseamnă că, odată ce „îi prinzi capătul”, toate iubirile trecute devin active? Da, ca simţire. Nu neapărat ca manifestări. Poţi să-ţi dai seama că iubeşti la fel de mult persoana de care te-ai îndrăgostit în liceu, dar că nu mai ai nimic în comun cu ea. Iubirea adevărată nu trece. Şi nici nu se referă la cineva anume. Iubirea adevărată este miezul profund al lui „eu sunt”. Nu ai cum să fii perfect treaz şi conştient fără să iubeşti absolut totul. Iubirea adevărată e cea pe care o simţi „curgându-ţi prin vene”. „Te iubesc pe tine” înseamnă de fapt: „Mă faci să fiu eu însumi”. Iar căutarea neîncetată a iubirii este de fapt căutarea răspunsului la întrebarea: „Cine sunt eu?”.
Comentarii recente